Ion Nicola locuiește la vreo 300 de metri de mine. Nu e o formulă literară, nu e o exagerare jurnalistică. E o distanță precisă, de oraș mic, care se măsoară firesc: cu pasul, cu bicicleta, cu privirea aruncată pe stradă. Strada Dimitrie Sturza, Tulcea. O aruncătură de băț. Până nu demult, Ion avea un Volkswagen vechi, din acelea care par scoase direct din epoca Flower Power, când pacea mondială se purta în păr și în culori.
Apoi, într-o dimineață banală, aflu că numele lui apare de 2.578 de ori în unele dintre cele mai grele, mai tulburătoare și mai discutate documente ale momentului: dosarele Epstein. Nu pe Facebook, nu în zvonuri, ci în corespondență oficială, în e-mailuri desecretizate, în facturi, în agende.
Ion Nicola nu apare ca miliardar, nici ca politician, nici ca invitat la cinele fastuoase. Apare sub o etichetă aproape dezarmantă prin simplitate: „Ion the Painter”. Atât. Meseria. Funcția. Rolul. Repetată obsesiv, ani la rând, până când devine imposibil de ignorat.
Cum arată lumea lui Epstein, văzută dintr-un e-mail banal
Dosarele despre care vorbește acum toată planeta sunt mii de pagini de documente judiciare care descriu lumea din jurul lui Jeffrey Epstein, finanțistul condamnat pentru trafic sexual de minore, mort în 2019 într-o celulă din New York. Din ele se vede limpede cine intra și ieșea din reședințele lui din Manhattan și Paris, cine ajungea pe insulele private din Caraibe și cine zbura cu avionul său privat, celebrul Lolita Express.
În această rețea apar nume uriașe, inclusiv Donald Trump, menționat în contextul relațiilor sociale ale lui Epstein. Nu toate mențiunile sunt acuzații, dar toate desenează conturul unei lumi exclusiviste, reci și profund compromise.
Și, pe harta globală a luxului toxic, apare Tulcea
Undeva pe această hartă improbabilă apare Tulcea. Orașul meu. Apare Ion Nicola. Pictor. Vecin.
E-mailurile arată o relație profesională directă, aproape intimă prin frecvență. Întâlniri fixate clar, „mâine la ora 2, la el acasă”. Lucrări repetate în reședințele din New York. Un proiect la Paris, documentat la oră, la zi, la minut. Apoi insulele. Șederi de săptămâni întregi. Uneori trei, alteori mai mult. Deplasări organizate de personalul lui Epstein, zboruri directe, mașini la aeroport. La un moment dat, chiar zboruri împreună cu Epstein, în avionul lui.
Totul e surprinzător de banal. Discuții despre dungi în dining room, despre lavandă prea palidă, despre galben care ar trebui să fie „mai intens, ca într-o cameră de copii”. Despre pereți care trebuie să pară vechi, deși sunt proaspăt vopsiți. Răspunsurile lui Epstein sunt scurte, eficiente, aproape plictisite: „Ok”. „Mai subțire”. „Da, arată bine”.
Banalitatea răului: când totul funcționează perfect
Răul mare, îți dai seama citind, nu vine niciodată cu muzică dramatică. Vine cu instrucțiuni tehnice și cu facturi. Iar facturile, în cazul lui Ion Nicola, se adună până la aproape 90.000 de dolari.
La un moment dat, pictorul scrie că ar putea avea probleme la întoarcere, pentru că, având viză de vizitator, a stat prea mult pe insulă. Ultima dată, două luni. Răspunsul primit e de o simplitate tulburătoare: va zbura cu Jeffrey. Problemă rezolvată.
Nu știu dacă Ion Nicola l-a cunoscut personal pe Trump. Documentele nu spun asta explicit. Dar știu sigur că a fost suficient de aproape de Epstein încât să-i vopsească pereții, să-i urmeze pe insule și să-i răspundă la mailuri până în vara lui 2018, cu doar un an înainte ca totul să se prăbușească.
Și mai știu ceva, poate cel mai straniu dintre toate: Tulcea nu va mai fi niciodată doar un punct liniștit pe hartă. Pentru că, pe o stradă banală, Dimitrie Sturza, la 300 de metri de mine, începe o poveste care ajunge direct în cele mai întunecate arhive ale lumii contemporane.
Restul e liniște.
Și var lavabil.
Sursa documentare si foto – iamnews.ro
