În satul Caraorman, la marginea Deltei, doi elevi de gimnaziu — unul de clasa a VI-a și celălalt de clasa a VII-a, ambii de 12 și 13 ani — au fost nevoiți să învețe printr-o conexiune slabă la ore ținute la câțiva kilometri distanță, dincolo de un canal.
Decizia autorităților fusese simplă: școala din sat rămâne doar pentru ciclul primar, iar elevii mai mari vor continua „în sistem hibrid”, conectați la cursurile colegilor din Crișan.
Tradus în realitate, asta însemna lecții întrerupte de semnal, navetă pe apă în zilele bune și absențe în cele cu vânt sau ceață.
Părinții celor 11 copii din școala din Caraorman au transmis, în urmă cu aproximativ două săptămâni, un memoriu către Prefectura Tulcea și Ministerul Educației. Documentul descria condițiile absurde ale acestei decizii și efectele emoționale asupra copiilor.
Rezultatul? O schimbare de direcție: „Din această săptămână, cursurile în școala din Caraorman au fost reluate”, a confirmat primarul comunei Crișan, Silviu Rahău, pentru AGERPRES.
Două bănci ocupate din nou. Două vieți care nu mai depind de vremea de pe canal.
Învățământul simultan – soluția sărăciei educaționale
Cazul Caraorman nu este un accident izolat, ci o piesă dintr-un puzzle mai mare, care acoperă tot județul Tulcea și o mare parte din România rurală.
Conform Inspectoratului Școlar Județean Tulcea, în anul școlar 2025–2026 funcționează 61 de clase simultane la ciclul primar și 24 la gimnaziu, însumând peste 1.200 de elevi.
Anul trecut erau mai puțini: 756 la primar, 261 la gimnaziu. Creșterea nu este întâmplătoare — e o consecință directă a scăderii numărului de elevi și a lipsei de cadre didactice.
În toată țara, peste 90.000 de copii învață în același regim: un singur profesor pentru mai multe clase, mai multe vârste, mai multe niveluri de înțelegere.
Predarea simultană e un efort supraomenesc, care funcționează mai mult prin dedicarea profesorilor decât prin vreo strategie națională coerentă.
Ministerul Educației a lansat în vară un Ghid Național pentru Învățământul Simultan, elaborat cu sprijinul World Vision România, menit să ajute cadrele didactice să gestioneze orele mixte.
Însă în multe sate, ghidul n-a ajuns niciodată în biblioraftul din cancelarie. Pentru că acolo nu există internet, imprimantă sau personal suficient.
Transport, internet și nepăsare – tripleta care omoară satele școlare
În Caraorman, naveta zilnică era o aventură cu miză de viață și moarte.
Dacă vântul bătea prea tare, barca nu pleca. Dacă se strica motorul, copiii pierdeau ziua de școală.
Transportul gratuit, garantat teoretic prin lege, se lovea de aceeași realitate: lipsă de fonduri locale și condiții naturale extreme.
La capitolul digitalizare, promisiunile rămân simple povești. În Caraorman, semnalul se pierde din minut în minut, iar „școala online” e o expresie care stârnește râs amar.
Conectivitatea e o problemă structurală, dar în Delta Dunării devine un obstacol existențial: fiecare lecție reușită e o mică victorie împotriva geografiei.
Cazul Caraorman arată limpede că România rurală nu e lipsită de soluții, ci de voință.
În loc de strategii, vin improvizații; în loc de infrastructură, cârpeli; în loc de grijă, tăcere.
Și totuși, din când în când, doi copii dintr-un sat mic reușesc să dea o lecție unui sistem mare și obosit: că educația nu se face prin PDF-uri și ordine ministeriale, ci în clase reale, cu copii care respiră, scriu și visează
