Nu departe de malurile Dunării, în sala Mihail Kogalniceanu, se consumă lună de lună, invariabil, un spectacol în trei acte, regizat și interpretat de același om: Florin Leonte, pensionar militar, specialist postuniversitar în toate și profet civic cu normă întreagă. Tulcea n-a mai văzut un asemenea zel de la Mircea cel Bătrân încoace.

La fiecare ședință de Consiliu Local, orașul tremură. Când Leonte deschide gura, consilierii locali își trag scaunele mai aproape de ieșire. Intră în sală ca un Moise pe bicicletă, cu tablele legii în mână — doar că tablele sunt A4, tipărite cu bullet-points despre rastele strâmbe și bălți suspecte pe nuștiuce stradă.. S-ar spune că e nebunie, dar e o nebunie organizată, academică, cu mastere, cursuri postuniversitare și referințe legislative precise. Când Florin vorbește, până și virgulele se încolonează de frică între subiect și predicat.

Leonte nu are hobby-uri. Leonte are cruciade. Să-și pună bicicleta pe bac? Drept fundamental. Să-i toaletăm arbuștii din sensul giratoriu? Prioritate națională. Să reducem viteza pe faleză la 10 km/h, că așa zice el în OG-ul citat cu patimă? Chestie de viață și de moarte. Omul cere ca orașul Tulcea să fie limitat complet la 30 km/h. Nu din motive ecologice, ci pentru că, altfel, vibrează asfaltul prea tare sub anvelopa Pegasului său mesianic.

Florin are în minte o utopie urbană în care toate trotuarele sunt late ca autostrăzile, rastelele acoperite cu folii antiincendii, bicicliștii au prioritate absolută, iar șoferii circulă cu viteza unui proces-verbal în Consiliu. În această utopie, sensurile giratorii se înmulțesc ca iepurii, plăcuțele cu nume de străzi se montează la ceas de taină, iar copacii cresc spontan în fața Primăriei, ca simbol al regenerării morale prin fotosinteză.

Dar să nu uităm substratul tragicomic: omul e singur. Singur împotriva “Coaliției Toxice PSD-PNL”, singur împotriva scărilor rupte de la Poștă, singur în fața grilajelor longitudinale care sabotează mersul lin pe două roți. Și, probabil, singur și în apartamentul în care, noaptea, când totul tace, el își citește sesizările în oglindă, cu intonație de actor în monolog shakesperian.

Să-i recunoaștem meritul: e un caz-școală de hiperimplicare cetățenească combinată cu hipertensiune ideatică. Un fel de ONG într-un singur om, dar fără sediu, fără membri și cu o bicicletă în loc de imprimantă.

Ce-ar fi Tulcea fără el? Probabil un oraș ceva mai liniștit, dar infinit mai plictisitor. Florin Leonte este, în fond, coloratura post-comunistă a democrației locale: o simfonie falsă, dar cântată cu atâta pasiune încât ți-e și milă s-o oprești. Iar când o face pe Superman cu fărașul pe strada Unirii, te întrebi: e protest? E performance? Sau e pur și simplu dus de acasă.?

Unii cred că n-are toate țiglele pe casă. Dar poate, doar poate, i le-a luat vântul când pedala spre ședința Consiliului Local cu lista fluturând în buzunarul de la spate.