De la hanuri pline de târgoveți la liniștea colinei cu mori, strada Mahmudiei rămâne o relicvă neasfaltată de blocuri și neschimbată de comunism.
Există în fiecare oraș câte o stradă pe care timpul o uită cu blândețe. Tulcea are Mahmudiei. Nici paralelă cu Dunărea, nici perpendiculară pe ea, și totuși una dintre cele trei artere fondatoare ale orașului, alături de străzile Isaccei și Babadag. Poate nu e prima în ghidurile turistice și nici cea mai frecvent menționată în strategiile urbane. Dar dacă asculți cu atenție, pietrele ei știu să spună povești.
Mahmudiei a fost – și este – o stradă a drumurilor. A plecat din epoci uitate, când legăturile dintre localitățile dobrogene se făceau pe cărări de praf și saci cu grâu. Trei direcții: Isaccea în amonte, Mahmudia în aval și Babadag spre Constanța. Aici, în extremitatea estică a Tulcei, începea unul dintre aceste drumuri vechi, poate chiar pre-romane, posibil trasat încă din vremea regatului odris. Pavată abia mai târziu de garnizoanele romane, care ridicau borne și lăsau urme de granit peste pământul lui Barbaricum, Mahmudiei devine în epoca modernă ceea ce drumurile au visat întotdeauna să fie: o stradă.
Bariera care nu mai e
Primul capăt al străzii începe la așa-numita „barieră Mahmudiei”. Astăzi pare o simplă intersecție. Dar, în realitate, a fost vama orașului, acolo unde „toate atelajele veneau cu saci de cereale” și plăteau taxă. Timbre fiscale se lipeau direct pe saci, butoaie și cojoace, iar în schimb primeau dreptul să intre. Bariera a fost probabil instalată în perioada antebelică și a funcționat până când orașul a început să se întindă dincolo de coama dealului.
Tătari, bulgari, târgoveți și vânt
Dealul Mahmudiei, în partea lui înaltă, a fost în perioada otomană o mahala tătărească. În timp, aceasta a fost împinsă spre margine de mahalaua bulgară din apropiere. Cu fiecare deceniu, colina devenea tot mai urbană. Se construiau case și prăvălii. Și hanuri.
Până în perioada interbelică, strada Mahmudiei devine o veritabilă „Cale a Drumurilor”: hanuri modeste, camere ieftine, prețuri mici, fân gratis pentru cai. Aici, hangiii își strigau marfa în stradă, promițând cazare „cu masă caldă și ulcică de vin bun”, pentru funcționari, învățători și militari. Unele hanuri deveneau chiar concurente directe ale hotelurilor urbane, cu tarife la jumătate și camere la fel de curate.
Pe coama dealului trona o pădure de mori de vânt. Colina era cunoscută ca Dealul Morilor, făcând concurență Dealului Hora, cunoscut drept Dealul Trei Mori. Tulcea avea, deci, două dealuri cu paleta completă de pale.
Un drum drept, o excepție istorică
Puține străzi din Tulcea se pot lăuda cu o geometrie atât de rectilinie. Mahmudiei are o axă clară, dreaptă, dinspre barieră și până în deal. Chiar și cotitura de după vârf, înspre oraș, păstrează o logică urbană rară. Nu o observi la prima vedere. Dar o simți când urci sau cobori: Mahmudiei merge undeva cu rost.
Paralela perfectă cu strada Victoriei nu e întâmplătoare. Dar Mahmudiei are un detaliu unic: nu are nici un bloc comunist. Nici o fațadă din beton, nici o scară cu cutii poștale sovietice. O stradă întreagă sărită de modernizarea de tip „cutie pe verticală”.
De ce? Nimeni nu știe. Poate un miracol. Poate neatenția vreunui urbanist leneș.
Tulcea în oglinda Mahmudiei
Strada Mahmudiei nu se laudă. Nu afișează monumente sau colțuri turistice. Dar poartă în ea rădăcinile unei civilizații tulcene bazate pe drum, comerț și improvizație.
Fiecare han părăginit spune povestea unei epoci în care călătoria era o muncă și cazarea, un lux de margine. Fiecare colț de piatră cubică, fiecare curbă ușoară de după vârf, fiecare casă scundă și prăvălie tăcută e o literă din alfabetul vechi al orașului.
Mahmudiei nu e o stradă care strălucește. E o stradă care rezistă. Ca un drum vechi, care știe unde duce, chiar dacă nimeni nu mai întreabă
Sursa documentării – prof. Nicolae Ariton (Misterele Dunării)
Pe stradă Mahmudiei nu a răsărit nici un bloc comunist din cauza aproprierii de o carieră de piatră unde aveau loc zilnic explozii ce produceau cutremure pe tot dealul.
Pe strada Mahmudiei au fost drumuri de cobalt si pavaje de marmura pentru trecatori pe care am cazut de multe ori. Dar stiu ca fiecare bucata de marmura are istoria ei.
Orasul meu iubit, Tulcea!