Am publicat zeci de poze cu oameni dispăruți. Poliția trimite fotografia, câteva semnalmente, un număr de contact. Noi punem titlul, publicăm și mergem mai departe. Uneori, după o zi, vine un mesaj scurt: „A fost găsit.”
Așa a fost și cu Alexandru. Un copil de unsprezece ani, cu privirea aceea amestecată de curiozitate și oboseală, un chip care nu iese în evidență până nu te uiți a doua oară. L-au găsit. Caz închis, mi-am spus.

Numai că ceva din poza lui – poate felul în care ținea capul ușor într-o parte – mi-a rămas în minte. Am căutat familia. Am aflat cum o cheamă pe mamă, Anamaria Țînțar, și am sunat-o.

O mamă care vorbește din tăcere

Vocea ei era calmă, de o liniște care apasă. Mi-a spus că Alexandru venise de la școală, mâncase, vorbise puțin cu ea și ieșise să ducă o găleată de apă la animale.
„Suntem la țară, avem câteva găini, niște porci. Mi-a zis că duce apă la ele și vine repede în casă să-și facă temele.”

Dar n-a mai intrat.
A trecut o oră, poate mai mult. Când a ieșit afară, copilul nu mai era.

„E a treia plecare”, mi-a spus. „Și ne e frică. Sunt șacali, sunt vulpi, e periculos.”

L-au căutat oamenii din sat, prin câmp, prin pădure. L-a găsit, până la urmă, o femeie dintr-un sat vecin, mergând pe marginea drumului, cu ghiozdanul în spate. Alexandru i-a spus că voia să meargă la mamaia lui, din partea tatălui. Femeia a anunțat autoritățile, iar copilul a fost dus la Protecția Copilului Tulcea.

Mama are acum cinci zile să decidă dacă îl aduce acasă sau îl lasă acolo, pentru siguranță.

„Eu vreau să-i fac binele lui, nu binele meu”, mi-a spus. „Dar dacă îl aduc acasă, pleacă iar.”

În timp ce vorbea, am simțit cum fiecare propoziție atârna greu, ca o găleată de apă dusă zilnic la animale. Viața la țară nu iartă pe nimeni. Când ți se duce copilul a treia oară, nu mai ai lacrimi, ai doar teamă și o oboseală care stă în aer ca praful.

Tăceri care dor mai mult decât plecările

L-am întrebat dacă i-a spus de ce pleacă. „Nu știe”, mi-a răspuns. „Nu vrea să vorbească. Se închide în el. Tace și se uită în jos. Cred că e lipsa tatălui. Sută la sută.”

A rostit asta fără încrâncenare, doar cu oboseala unui om care știe că are dreptate, dar nu mai are puterea s-o dovedească.
Tatăl a plecat de când Alexandru era mic și nu s-a mai întors. S-au mai întâlnit apoi de câteva ori, în niște duminici fără sens. Copilul a crescut printre tăceri, printre alți copii care au tați și spun lucruri fără să știe cât pot tăia cuvintele.

„Nu e același sânge”, mi-a spus Anamaria despre soțul actual. „Se poartă frumos cu el, dar nu e la fel.”

A tăcut o vreme, apoi a adăugat încet: „De când a murit mama mea, parcă s-a rupt ceva și în el. Era foarte atașat de ea. Era singura cu care vorbea.”

Am simțit că fiecare cuvânt o costă. În vocea ei era o tristețe care nu plângea, ci plutea, ușor, ca praful într-o cameră unde n-a mai intrat lumina de mult.

Copilul care tot pleacă

În Trestenic, viața merge mai departe. Se dă apă la animale, se culcă fetița mică, se strânge lemnul pentru iarnă. Iar Alexandru, copilul care tot pleacă, învață, fără să vrea, că uneori lumea te caută doar ca să te aducă înapoi, nu ca să te înțeleagă.

Pe site, articolul cu Alexandru are acum un update: „Copilul a fost găsit.”
Caz rezolvat.
Numai că, dincolo de ecran, un copil se tot pierde și se tot găsește, fără să știe unde aparține.
Și poate că nu toate disparițiile se văd la televizor. Unele se petrec încet, în oameni care încă respiră.