Mogoșoaia,10 septembrie,36 de ani mai târziu: doliul care plutește încă pe Dunăre

Aveam 23 de ani și eram student la Galați. În dimineața aceea, vestea s-a răspândit prin oraș nu ca un zvon, ci ca un fior rece care străbătea pielea și îți îngheța gândurile: „s-a scufundat Mogoșoaia”. Oriunde intrai – în cămin, în cantină, pe stradă – auzeai un murmur. Nu se vorbea tare, ci în șoapte apăsate, ca și cum aerul însuși trebuia să fie menajat. Priviri furișe, temătoare, fraze suierate cu jumătate de glas. Era un oraș care respira prin tăcere.

Apoi au apărut camioanele. Un șir nesfârșit, pline cu sicrie de brad, lustruite parcă prea frumos pentru durerea pe care o ascundeau. Mergeau spre Primărie pe Domnească, iar în urma lor se rostogolea un convoi uman de o intensitate aproape fizică – sute de oameni îmbrăcați în negru, plângând. Îți dădeau durerea lor pe dinafară, o simțeai în stomac, în piept, ca pe o greutate imposibil de dus.

Și printre toți acei adulți striviți de pierdere, am văzut un copil. Avea vreo trei ani, îmbrăcat în alb, ținându-se de mâna cuiva. Se uita în sus, mirat, cu ochii mari și umezi, către șuvoiul de oameni care plângeau de jur-împrejur. Imaginea lui mi-a rămas imprimată ca o fotografie pe care n-ai vrut să o faci niciodată, dar care nu mai dispare.

Aceasta este imaginea cu care începe povestea celei mai mari catastrofe navale din România – scufundarea navei Mogoșoaia, pe 10 septembrie 1989. În doar câteva minute, peste 200 de oameni au pierit în apele Dunării, după ce vasul românesc a fost lovit în plin de un convoi de barje bulgărești, împins de remorcherul Petar Karamincev.

Zece minute fatale

Dimineața fusese învăluită în ceață groasă. Nava Mogoșoaia, construită în anii ’70 și cu o capacitate oficială de 160 de locuri, a plecat din Galați cu peste 220 de oameni la bord – muncitori, navetiști, dar mai ales săteni din Grindu, Tulcea, care se întorceau de la târg sau de la o nuntă. În dreptul Cotului Pisicii, la Mila 79, vizibilitatea era sub 100 de metri. Acolo a apărut brusc, ca din neant, convoiul bulgăresc lung de aproape 200 de metri, încărcat cu 9.800 de tone de minereu.

Impactul a fost devastator: barja a lovit Mogoșoaia în tribord, exact în dreptul punții comenzii. În 3-4 minute, vasul s-a răsturnat și s-a scufundat la 22 de metri adâncime. Majoritatea pasagerilor au rămas captivi în interior. Doar 16 oameni au supraviețuit.

Orașul tăcerii și satul doliului

Autoritățile comuniste au mușamalizat tragedia. Primele știri au apărut abia pe 13 septembrie, într-un colț al unui ziar local, cu cifre mult reduse și fără numele navei. Între timp, realitatea se vedea pe străzi: anunțurile mortuare care inundau paginile de „Decese” și camioanele cu sicrie.

Pentru Grindu, satul de peste Dunăre, a fost o apocalipsă. 138 de localnici au murit atunci. Familii întregi au dispărut, iar cimitirul s-a umplut în câteva zile. Preoții nu mai făceau față, se săpau gropi cu excavatorul și se oficiau slujbe colective pentru câte 20 de oameni odată. „Nu exista casă fără mort”, spun martorii.

Pe mormântul familiei Malihen, care și-a pierdut nouă membri, a fost ridicat un ceas de piatră. Limbile lui stau și astăzi încremenite la ora 8:20 – ora scufundării.

Imagini care nu se uită

Echipele de scafandri au lucrat zile în șir să recupereze trupurile. Pe docurile din Galați, halele au fost transformate în morgi improvizate. Cadavrele, umflate și desfigurate, erau spălate cu furtunul pentru a putea fi recunoscute. Familiile plecau acasă cu sicriul și cu alimentele primite de stat – orez, ulei, pâine, salam – ca să facă pomană.

Un băiețel de patru ani, Eugen Malihen, s-a salvat agățându-se de un bidon de plastic. A fost singurul supraviețuitor dintr-o familie întreagă. Peste ani, avea să devină marinar și să-și reîntâlnească salvatorul.

Alți câțiva oameni au supraviețuit prin gesturi extreme: unul a sărit în ultima secundă pe barja bulgărească, altul a fost proiectat de impact în apă și a înotat până la mal. Dar pentru restul celor peste 200 de suflete, Mogoșoaia a fost un mormânt colectiv.

O epavă cu destin straniu

Mogoșoaia a fost scoasă la suprafață după cinci zile, dar povestea ei nu s-a încheiat. Mutată într-un cimitir de nave, a ajuns în anii ’90 decor de film – un bar sordid botezat „Dimos”, într-o peliculă românească. A fost, într-un fel, o a doua profanare: mormântul colectiv devenise platou de filmare.

În 2004, epava a fost tăiată la fier vechi pe malul Dunării. Ce a mai rămas din ea astăzi sunt doar bucăți de tablă păstrate de colecționari și amintirile dureroase ale celor care au trăit tragedia.

Lecția unei tragedii

36 de ani mai târziu, catastrofa de la Cotul Pisicii rămâne un amestec de durere, nedreptate și tăcere. Oficial, vina a fost pusă exclusiv pe comandantul bulgar. Neoficial, mulți marinari au spus că și partea română a greșit – radar defect, viteză prea mare, manevră fatală. Adevărul complet nu a fost rostit niciodată.

Dar dincolo de anchete și sentințe, ceea ce rămâne este memoria vie: orașul care a plâns în șoaptă, satul care și-a pierdut aproape întreaga suflare, copilul în alb privind uimit către oamenii în negru.

Mogoșoaia nu mai există, dar tragedia ei este o lecție despre fragilitatea vieții și despre cum uitarea poate fi o a doua moarte