O stradă gândită pentru plimbări domnești, ajunsă un traseu ocolit de istorie și asfalt.
Într-un oraș cu multe colțuri uitate de timp, strada Gloriei din Tulcea pare să fi fost uitată chiar de destinul care i-a fost menit. Proiectată cu ambiția de a deveni principala arteră urbană – un veritabil Corso în stil european – strada Gloriei poartă, în ironiile sale pavate cu granit, toată tristețea unui vis neterminat.
Inițiativa a pornit la sfârșitul secolului al XIX-lea, când prefectul județului Tulcea, Ioan Nenițescu, personalitate notabilă a epocii și militant pentru propășirea Dobrogei, și-a propus nu doar să finalizeze Monumentul Independenței (proiect abandonat de două decenii), ci și să creeze o arteră demnă de un asemenea obiectiv istoric. Din poziția de prefect și lider civic, Nenițescu a demarat campanii de colectare de fonduri, a obținut sprijin guvernamental și a propus, printre altele, „alinierea” străzii Gloriei – o operațiune de modernizare urbană ce presupunea lărgirea și trasarea clară a drumului, înlocuind ulițele întortocheate din mahalaua istorică, odinioară turcească, apoi lipovenească.
Până în anul 1898, strada începea deja să capete contur: pavaj din piatră cubică de granit, trotuare din calcar marmorat roșiatic și borduri impunătoare, toate finanțate în parte dintr-un împrumut aprobat special pentru această lucrare. Scopul? Accesul facil și spectaculos către Monumentul de Independență, a cărui inaugurare avea să aibă loc abia în 1904, în prezența regelui Carol I.
Și totuși, strada Gloriei n-a avut parte de gloria promisă. Moartea subită a lui Nenițescu, în 1901, a închis brusc o epocă de entuziasm civic, iar strada a rămas, la propriu, pe jumătate construită din vise și piatră. Deși în perioada interbelică și după inaugurarea monumentului devenise un traseu de promenadă duminicală pentru tulceni, nu a reușit niciodată să rivalizeze cu celelalte străzi centrale: Sf. Nicolae, Regina Elisabeta sau Carol I, care aveau vad comercial și puls social.
În perioada comunistă, strada Gloriei a suferit o umilire simbolică, fiind redenumită strada V.I. Stalin. Totuși, spre deosebire de alte artere tulcene, și-a recăpătat numele istoric după căderea regimului. Poate a fost un act de dreptate târzie, dar inutilă: strălucirea promisă nu s-a mai întors niciodată.
Astăzi, strada Gloriei este un paradox urban. În continuare pavată cu piatră cubică, declarată monument istoric, ea este o relicvă elegantă care sfidează asfaltul. Pentru șoferi, este o probă de răbdare și suspensii distruse. Pentru pietoni, o călătorie în altă epocă. Autoritățile nu o pot moderniza fără a încălca regimul de protecție, iar moștenirea ei arhitecturală – trotuare din lespezi de calcar prinse în ciment – rămâne un monument al vremurilor când pietonii erau mai importanți decât mașinile.
Așadar, strada Gloriei nu a devenit Corso-ul pe care îl visase Nenițescu. Dar nici nu s-a pierdut cu totul. E acolo, cu granitul ei roșcat, cu tristețea ei tăcută, și cu un nume care, ironic, rămâne poate cea mai glorioasă parte a destinului ei.
Sursa documentării- prof. Nicolae Ariton (Misterele Dunării)
