În Delta Dunării, apa nu e doar un peisaj spectaculos, ci însăși esența vieții. Canalele și lacurile, hrănite de Dunăre, sunt drumuri de apă pentru pescari, habitat pentru mii de specii și atracție pentru turiști. Dar atunci când sedimentele se depun, iar apele se retrag, apare un cuvânt magic care promite să rezolve totul: decolmatare. Dragarea canalelor a devenit de zeci de ani un refren, invocat ca soluție pentru toate problemele. Dar este ea cu adevărat o soluție sau doar o iluzie costisitoare?
Urmele trecutului
Prin anii ’60, în plină epocă de industrializare, Delta a fost spintecată de canale tăiate fără nicio logică hidrologică. Nu natura a decis traseele, ci nevoia de acces rapid la stuf, la pește sau la transportul cerealelor. Canalul 36, lărgit în perioada comunistă, trebuia să aducă marfa la Tulcea. A adus însă și altceva: sedimente în cantități uriașe, care au sufocat lacuri și gârle din jur. A fost începutul unui dezechilibru ce se simte și azi.
De atunci, lucrările de decolmatare s-au transformat într-o obișnuință. La fiecare criză de apă, la fiecare presiune economică sau turistică, s-au alocat bani pentru dragări. Costurile au fost uriașe, dar efectul? După câțiva ani, sedimentele reveneau, iar ciclul se repeta.
Promisiunea decolmătării
Pe hârtie, decolmatarea pare de neînlocuit. Un canal curățat redă viață circulației apei, deschide drumuri pentru bărci, reface legătura dintre lacuri și brațe, iar peștii își regăsesc căile de migrație. Pentru localnici, e o chestiune de supraviețuire: fără canale navigabile, turismul se prăbușește, pescuitul se reduce, aprovizionarea devine mai grea. Autoritățile au inclus astfel de lucrări în strategiile de dezvoltare, convinse că mențin ecosistemul și sprijină economia.
Dar, în realitate, promisiunea are limite.
Realitatea care se încăpățânează
Sedimentele nu se lasă păcălite. Ele vin mereu din amonte, aduse de Dunăre, de eroziunea malurilor și de schimbările climatice. Dragările le scot pentru o vreme, dar natura le aduce la loc. Și atunci, din nou, milioane de euro se duc pe lucrări care, în câțiva ani, își pierd efectul. În plus, fiecare intervenție răscolește fundul apelor, tulbură habitate, sperie peștii și poate afecta chiar ceea ce încearcă să protejeze.
În alte delte europene, lecția a fost învățată mai repede. În Franța, în Camargue, sau în Italia, pe Pad, s-a renunțat la obsesia decolmatării. Specialiștii au decis să lase natura să-și urmeze cursul: unele canale s-au închis, lacurile s-au transformat în zone de uscat, iar pe terenurile stabile s-au ridicat drumuri și infrastructură. Acolo, natura a fost respectată, chiar dacă asta a însemnat schimbare și adaptare.
Delta, prinsă între două lumi
În România, însă, povestea e alta. Comunitățile depind de turism și de accesul pe apă. Pensiunile ridicate pe malul canalelor nu-și permit să vadă cum drumul spre lac se transformă în uscat. În același timp, ecologiștii avertizează că, fără un plan pe termen lung, vom continua să aruncăm bani pe lucrări inutile.
Un element esențial lipsește: un model hidraulic complex al Deltei. Alte țări îl folosesc de ani de zile, știind exact unde să intervină și unde nu. La noi, deciziile se iau adesea la presiunea locală sau politică, fără o hartă clară a consecințelor. Așa se ajunge ca unele canale să fie dragate doar pentru că „așa cere primarul” sau „așa vrea operatorul turistic”.
Lecția crizei
În 2003-2004, Delta a cunoscut un moment de cumpănă. Nivelul Dunării a scăzut dramatic, lacuri întregi au secat, iar autoritățile vorbeau despre o catastrofă ecologică. În același timp, Ucraina anunța lucrările la canalul Bîstroe, alimentând temerile că Delta românească va primi și mai puțină apă. Răspunsul nostru a fost același: decolmatare. Dar după ce apele au revenit, nimic nu s-a schimbat în profunzime. Lecția a fost uitată, iar cercul vicios a continuat.
Spre un viitor mai înțelept
Decolmatarea poate fi o soluție, dar doar dacă e parte dintr-o viziune mai amplă. Avem nevoie de un plan pe termen lung, bazat pe știință și pe respect față de natură. În unele locuri, poate că dragarea e vitală, pentru a menține viața comunităților. În altele, cel mai înțelept lucru e să lăsăm natura să decidă, chiar dacă asta schimbă harta Deltei.
Întrebarea reală nu e „decolmatare sau nu”, ci cum transformăm Delta într-un spațiu unde oamenii și natura pot coexista pe termen lung. Până atunci, riscăm să repetăm la nesfârșit aceeași poveste: bani cheltuiți, canale curățate, sedimente care revin, iar Delta tot mai vulnerabilă.
Aveți dreptate .În plus lucrările de decolmatare nu se fac și doar sunt platite sau se fac depunând malul pe maluri .Când creste apa malul este spălat înapoi în canal .Este nevoie într-adevăr de un studiu și de o viziune mai ampla asupra problemei care sa includă și niște zone umede în amonte de Delta .Octavian Marius Popa fost comisar gen al GNM
Totul se face doar pe hârtie și vorbărie lungă lumea vrea sa vadă fapte nu vorbe aruncate în vânt pe la somova se lăudau ca fac ecluze de ani de zile dor vorbe nu și fapte
Problema este alta, aluviunile aduse de Dunare via canale s-au sedimentat pe lacuri, pierzand din adancime accelerat in ultimii 70 ani, sa vedem cum veti decolmata mii de hectare de lacuri, care vor disparea in urmatorii 10 ani 😉
Pana sa fie construite canalele sedimentele se depuneau in Marea Neagra, acum partial se depun in Delta Dunarii.
Solutia si la schimbarile climatice care aduc secete prelungite vara – toamna ar fi crearea de ecluze pe toate canalele sa pastram si dreptul la acces pentru barci, sa mentinem un nivel relativ constant vara iarna pe lacurile din Delta si apoi decolmatat canale, lacuri si limitat acces la motoare mari pe canale si lacuri care spala malurile si colmateaza lacurile unde este atat frumusetea Deltei pentru turism cat si resursa principala piscicola pentru pescuitul in Delta.