Cum a ajuns corso-ul burgheziei tulcene să devină capăt de linie pentru trenuri, betoane și amintiri.
I. Nașterea: Noroi, hamali și imperii
Tulcea, pe la 1860, nu avea bulevarde și viziuni urbane, avea Ceamurlia – o fâșie de pământ scos din burta Dunării, botezată de otomani după noroiul din care era făcută. Din mâl s-au ridicat cârciumi, magazii, șoproane și, cândva, din toată această improvizație balcanică s-a născut strada Carol I. Nu prin planuri mărețe, ci din instinct urban, paralelă cu fluviul, ca o arteră ce voia să aducă ordine în haosul de lemne, piatră și butoaie.
În scurt timp, strada a devenit o emblemă: pavată cu granit, înțesată cu cafenele, hoteluri și instituții. Era corso-ul Tulcei, centrul nervos și parfumat al unui oraș care începea să se viseze european. Timpul părea că lucrează pentru ea.
II. Glorie și demolare: de la corso la gară
Apoi, au venit războaiele. Bulgarii au bombardat Tulcea în 1916 și au lăsat strada Carol I aproape ștearsă – doar cinci clădiri au scăpat întregi. Dar perioada interbelică i-a oferit o a doua viață: s-a reconstruit și a redevenit elegantă, vie, cu miros de prăjituri, petrol lampant și ambiții urbane.
Totul s-a frânt în anii ’50, când regimul comunist a decis că trecutul trebuie nivelat. Carol I era considerată prea burgheză pentru vremurile noi, așa că buldozerele au „corectat” strada: au fost demolate clădiri istorice, rămânând în loc doar câteva blocuri joase – poreclite de localnici „găurile”. Numele a fost schimbat: strada Gării. Deși ironia era că nu ducea direct la gară.
Iar gara? Era inițial clădire de vamă și căpitănie a portului, abia prin 1940 devenită oficial gară. În anii ‘60, era o construcție rece, întunecoasă, cu pereți afumați și geamuri sparte – un loc în care așteptai trenul ca pe o pedeapsă. Și totuși, în mijlocul acelei ruine birocratice, s-a produs o noapte de viață: șeful gării a transformat sala de ședințe într-un ring de dans în cinstea fiului său venit de la București. Twist, pupături și „gajuri” până dimineața. A fost singura noapte în care gara a fost, ironic, vie.
III. Fantoma asfaltului: strada care a uitat ce a fost
Anii ’70 au venit cu o nouă lovitură de grație: blocuri de opt etaje au fost trântite de-a lungul străzii, ca o cortină de beton care a închis vizual orașul față de Dunăre. Din Carol I nu a mai rămas decât un nume uitat, iar din Gării – o fâșie de asfalt care nu spune nimic, nu duce nicăieri, nu promite nimic.
Singurul supraviețuitor? Cinematograful „Select” – devenit „7 Noiembrie” și, mai nou, „Oblivion”. Un nume ironic, dacă stai să te gândești. Oblivion – uitare. Exact ce s-a ales de strada asta.
Astăzi, strada Gării nu mai e o destinație, ci un indiciu slab că acolo, cândva, a fost ceva. Un corso, un centru, o arteră vie. Rămâne o fantomă topografică, printre blocuri, numită din inerție. Dacă o întrebi unde e capătul lumii în Tulcea, s-ar putea să-ți răspundă cineva, în glumă amară: „La gară.”
Și, poate, n-ar greși.
Sursa documentării- prof Nicolae Ariton- Misterele Dunării
