Pamfletul cu acrobatul căzut din aer și orchestra redusă la tăcere ar fi trebuit, teoretic, să închidă povestea. Practic, a făcut exact invers. Pentru că, odată cu înlăturarea lui Mihai Tiuliumeanu, s-a întâmplat ceva rar în peisajul educațional local: oamenii au început să vorbească pe nume, pe față și pe larg.

Din cei 23 de directori cărora le-a expirat mandatul în județ, unul singur nu a primit prelungire, nici măcar interimar, până la concurs. Unul. Și exact acela care fusese votat în unanimitate de Consiliul profesoral. Decizia a venit de sus, cu semnătura inspectorului general școlar Viorica Pavel, din partea Inspectoratul Școlar Județean Tulcea. Restul e document, nu opinie.

„Casa parazitată” și mecanismul obedienței

După ieșirea din funcție, Tiuliumeanu n-a ales varianta fostului director „discret”. A ales scrisul frontal, cu metafore grele și nerv necosmetizat. Inspectoratul apare ca o „casă parazitată pe șest”, populată de oameni „numiți politic”, pentru care obediența ține loc de competență, iar lipsa de bun-simț elementar e normă, nu excepție.

Descrierea ritualurilor administrative – „Înalta Poartă”, „solia”, „divanul”, temenelele cu cafele și platouri – a stârnit râs amar. Nu pentru că ar fi fost exagerată, ci pentru că prea mulți au recunoscut mecanismul: dacă ești „atent”, sistemul e blând; dacă îndrăznești să sfidezi, urmează „mazilirea”. Mesajul s-a rostogolit rapid: poveștile trebuie să circule, lor le place tăcerea. Exact asta s-a rupt.

„Și eu am pățit la fel” – solidaritatea care nu mai șoptește

Una dintre cele mai puternice reacții vine de la Gabriela Marin, fost director la un liceu din Tulcea. Nu cu sloganuri, ci cu un inventar precis al umilințelor administrative. Povestește cum și-a dat demisia după ce ani la rând a primit calificativ „foarte bine”, dar cu punctaj minim, „de teamă să nu pară că merit mai mult”. Despre un ISJ care cere totul fără să spună „vă rog”. Despre promisiuni de sprijin neonorate, muncă fără pauză și un moment grotesc: când a anunțat că s-a îmbolnăvit de Covid, reacția „doamnei general” a fost: „De ce v-ați îmbolnăvit tocmai acum?”.

Demisia ei n-a fost un gest de slăbiciune, ci de igienă morală. „Totul devenise un circ”, scrie ea, amintind cum alți directori „nepolitici” au fost schimbați fără explicații, în timp ce obediența era premiată. Concluzia e tăioasă: oamenii buni se retrag, iar ceilalți fac ce vor.

Curajul, aplaudat în șoaptă, sancționat oficial

Irina Druga, profesor la Liceul „Henri Coandă”, mută discuția din zona personală în cea de principiu. Îl descrie pe Tiuliumeanu ca pe un „pedagog de școală”, un om care a îndrăznit să creadă că inovația nu e doar material de broșură. Sub conducerea lui, spune ea, liceul a devenit „cel la care nici nu îndrăzneam să visăm”.

Dar fraza care a făcut turul rețelelor e alta: „Unii au curajul să-l aprecieze public. Alții — doar în șoaptă. Pentru că e mai comod să taci decât să-ți superi șeful.” Lecțiile despre verticalitate sunt bune la clasă. Mult mai greu de trăit în cancelarie.

„Nu cifrele contează, ci oamenii”

Un alt mesaj amplu, articulat, vine din interiorul comunității și apasă exact unde doare. Votul unanim al Consiliului profesoral nu a fost un gest simbolic, ci o validare rară. Tiuliumeanu e descris nu ca simplu administrator, ci ca garant al stabilității într-un liceu mare, complicat, cu probleme reale de infrastructură.

A avut curajul să vorbească despre clădiri care stau să cadă, punând siguranța elevilor înaintea „liniștii administrative”. A construit o comunitate. A refuzat carnetul de partid ca monedă de schimb. Tocmai de aceea, spune autorul postării, decizia de a nu-i prelungi mandatul nu sancționează incompetența, ci exact contrariul: verticalitatea și refuzul plecăciunilor politice.

Tăcerea, adevăratul măr al discordiei

Dacă pamfletul vorbea despre un „accident banal”, reacțiile arată că nimeni nu mai crede în varianta asta. Pentru că nu funcția pierdută a produs explozia, ci mesajul transmis: dacă vorbești, plătești. Iar aici, Tiuliumeanu a mutat definitiv miza din plan administrativ în plan civic.

Ultima sa postare, publicată chiar azi, e mai mult decât o replică. E un manifest:

„Prieteni îngrijorați și oameni care îmi vor binele m-au sfătuit să nu mai postez.
Eu sunt istoric și profesor de istorie.
Voi nu pricepeți că TĂCEREA este fundamentul totalitarismului?
Hannah Arendt spunea că totalitarismul nu are nevoie de fanatici, ci de o masă mare de indivizi care preferă normalitatea personală adevărului public.
Nazismul n-a început cu lagăre, ci cu tăcerea intelectualilor.
Ce este tăcerea? Noaptea minții.
Nu fiți îngrijorați pentru mine. Fiți îngrijorați pentru voi. Creierul nu doare, dar coloana da.”

Aici nu mai e vorba despre un director și o decizie „în plic”. Ci despre reflexul de a tăcea. Iar acesta pare să fi fost singurul lucru pe care Mihai Tiuliumeanu a refuzat să-l accepte ca „normal”.