Într-un oraș ca Tulcea, unde Dunărea nu e doar apă, ci și poveste, există locuri care n-au nevoie de reclame ca să conteze. Nu sunt bifate pe traseele turistice, dar trăiesc, cumva, în memoria tăcută a orașului. Strada Păcii e una dintre ele – fostă Strada Basarabilor, cândva un ax istoric, azi o arteră pe care trecem nepăsători, fără să știm pe ce călcăm.
Și totuși, sub asfaltul modern și plăcuțele cu fonturi anoste, strada încă păstrează ceva din noblețea începuturilor. În secolul al XIX-lea, după ce ghiolul central al Tulcei a fost secat și transformat în teren pentru noul centru citadin, această stradă – împreună cu fosta Regina Elisabeta – a prins contur din colb și necesitate. Dar Basarabilor nu era o simplă uliță: era o spovedanie urbană a unei comunități alungate, regăsite și redefinite.
După Războiul Ruso-Turc din 1828–1829, bulgarii care luptaseră alături de ruși au fost nevoiți să fugă din fața represaliilor otomane. Ajunși în Basarabia, au descoperit rapid că „salvarea” era doar o altă formă de servitute. Așa că, după 1856, un nou val de migrație i-a adus în Dobrogea. Guvernul otoman i-a primit la Tulcea cu generozitate rară, iar 150 de familii au fost așezate la poalele dealului Mahmudiei.
Acolo au ridicat o biserică – Sfântul Gheorghe, cunoscută drept „biserica bulgară” – și în jurul ei a crescut strada Basarabilor. Nu „Strada Bulgară”, nu „Sofia” sau „Levski”, ci Basarabilor, pentru că identitatea lor era o geografie amestecată. Bulgari din Basarabia, trăind în Dobrogea otomană, aveau deja o istorie de două ori pierdută și o memorie greu de așezat într-un cuvânt.
Dar oamenii s-au așezat. Și viața a început să curgă simplu, cu miros de var, fier forjat și lemn ars iarna în sobe. La nr. 51, locuia familia Avramide – un nume greu, care nu doar a construit, ci a influențat direcția economică a orașului. Aveau o moară, o fabrică de cherestea, și o reputație. Mai încolo, la nr. 16, Efim Vladimirof deschidea, în 1921, o fabrică de frânghii și scule pescărești, care lega Tulcea de port, de Dunăre și de oamenii ei.
Strada era plină de viață, dar nu gălăgioasă. Copiii mergeau la școală, femeile ieșeau la poartă, bărbații lucrau – fiecare cu rostul lui, fiecare cu demnitatea aceea simplă, rară azi. Zidurile vechi nu erau „patrimoniu”, erau doar ale lor.
Apoi, în valul acela absurd de redenumiri și „modernizări”, Basarabilor a devenit „Strada Păcii”. Un nume curat, rotund, fără asperități. Dar și fără suflet. E ca și cum ai picta peste o frescă veche doar pentru că ți se pare că nu se potrivește cu mobila nouă. O pace declarativă, care a înlocuit un trecut viu cu o tăcere politicoasă.
Și totuși, dacă mergi azi pe Strada Păcii și nu te grăbești, poate simți că ceva din poveste mai bântuie locul. Poate e felul în care lumina cade dimineața pe caldarâm, sau cum se aud clopotele de la Sfântul Gheorghe într-o zi liniștită. Poate e doar vântul. Sau poate e o voce care nu s-a lăsat ștearsă.
Nu e nevoie de monumente mari ca să ne aducem aminte cine am fost. Uneori e suficientă o stradă, un număr de casă, o fotografie veche cu margini roase și o biserică care nu și-a închis niciodată ușa.
Strada Păcii, de fapt, nu s-a schimbat. Noi am uitat să mai privim. Iar ea, cu răbdarea tăcută a unei bătrâne care a văzut tot și nu cere nimic, ne așteaptă să o reauzim.
Sursa documentarii- prof Nicolae Ariton (Misterele Dunării)
