Aceasta e o poveste adevărată. O poveste scoasă din praful arhivelor tulcene de Lucian Țugui în ”Istorii aproape uitate” Eu mi-am permis s-o ambalez in straie de editorial și să v-o servesc la masa . Așadar, să incepem…

Dobrogea a fost chemată la viața românească puțin mai târziu. A coborât în hora istoriei cu un pas întârziat, dar cu o energie tumultuoasă, încercând să-și scuture vechile straie otomano-fanariote și să îmbrace, în pripă, costumul modern al Regatului. În această transformare grăbită și adesea dureroasă, presa a fost puntea dintre vechi și nou. Dar presa dobrogeană nu a fost niciodată doar un simplu canal informativ — a fost, în cel mai profund sens al cuvântului, o gură care strigă.

Pe la începutul secolului XX, prin satele și orașele Dobrogei bântuia un personaj cu pălărie ponosită și ochi aprinși — jurnalistul de provincie. Nu trăia din condei, ci din bătăi de drumuri, din abonamente vândute cu vorba meșteșugită, din speranța că într-o zi, într-un colț de pagină, va zgudui lumea sau măcar satul vecin. Unul dintre acești visători cu pixul în buzunar și haina rosă la coate avea să rămână o enigmă istorică: Simion Hussar, gazetarul care a dispărut fără urmă.

„Cine nu strigă, nu există”

În 1928, Jack Paleologu scria cu amar despre breasla sa:

„Gazetarul de provincie este individul care, dacă nu are și vre-o altă ocupație hrănitoare, de cele mai multe ori, nu face gazetărie și trăiește cum dă Dumnezeu… Gura care strigă trebuie să și mănânce.”

Iar Simion Hussar, născut la Bârlad în 1862 și cu doar patru clase primare, era o astfel de gură. În 1910, în Tulcea, pune pe picioare săptămânalul „Ecoul Dobrogei”, reluând titlul unei publicații mai vechi. Cu trei copii acasă și un tiraj modest, Hussar nu doar scria — vindea, distribua, intervieva, ancheta, se certa, pleda, polemiza. Era ziarist, director, difuzor, uneori și detectiv.

Articolele care au stârnit viforul

Un articol intitulat „Din ticăloșiile satelor” își pune în cap preotul și primarul din comuna Corugea, care se simt defăimați și îl dau în judecată. Hussar scrisese:

„Nenorocite sate ce au asemenea oameni, sărmană țară ce ai în sate preoți ce îmbracă rău odăjdiile slujbei, se țin numai de beții, ticăloșii, scârboșenii…”

A încercat apoi să se scuze spunând că nu a fost vorba de ei, ci de alt preot, din alt sat. A fost achitat. Dar scandalul nu se încheiase.

La finele aceluiași an, publică un nou articol, cu titlul „Un caz grav”, unde îl acuză pe directorul Liceului „Carol”, profesorul Motomancea, că deschisese un restaurant în clădirea școlii, eludând taxele statului. A fost prea mult. Motomancea îl dă în judecată, iar Hussar nu se prezintă în instanță. Este condamnat la șase luni de închisoare și o amendă usturătoare. Ulterior, sentința e redusă la două luni. Dar ceva mai grav începea să se contureze.

Sub lupa Siguranței

Pe când Regatul României se pregătea să intre în Primul Război Mondial, Simion Hussar devenise un nume sonor nu doar în justiție, ci și în rapoartele Siguranței. Un document din 1916, semnat de comisarul Dumitru Floru, îl descrie ca pe un element „periculos siguranței statului”, acuzat că face „propagandă aproape fățișă” în favoarea Puterilor Centrale.

Se spune că primea bani de la Legația austro-ungară, că ziarul lui era finanțat din acele surse, că străbătea satele nu doar pentru abonamente, ci și pentru a „culege idei folositoare”. Propaganda sa filogermană mergea până la încercări de a convinge țăranii „în zilele de târg” despre superioritatea cauzei germane. Apoteoza acestor suspiciuni o reprezenta o scrisoare de valoare de 4.000 de lei, trimisă de la Viena.

A fost arestat, eliberat, iar apoi arestat din nou. În noiembrie 1916, cu trupele lui Mackensen ocupând Dobrogea, Hussar era închis, judecat, grațiat, dar… dispărut.

Gazetarul-fantomă

După război, autoritățile l-au căutat. Degeaba. Simion Hussar se volatilizase. Ultima mențiune oficială apare în decembrie 1921: un document al Arhivelor informează că jurnalistul fusese grațiat pentru faptele din 1916, dar nimeni nu-i mai știa urma.

Ce se întâmplase? Se speculează că, după ce trupele bulgaro-germane au intrat în Tulcea, l-au eliberat, iar acesta a părăsit țara. Poate s-a refugiat într-un sat necunoscut. Poate a continuat să scrie sub alt nume. Sau poate și-a abandonat condeiul și a ales, în tăcere, un alt destin.

Un simbol pentru toate „gurile care strigă”

Simion Hussar nu este doar un personaj de arhivă. E o metaforă. A scris, a fost închis pentru ce a scris, a fost bănuit că trădează, a fost grațiat, dar și uitat. Povestea lui ne pune în față întrebări incomode despre libertatea presei, despre limitele exprimării, dar și despre soarta jurnalistului de provincie: visător, contestatar, singur, vulnerabil.

Într-o Dobroge unde presa s-a născut din conștiința tipografilor și s-a hrănit cu îndrăzneala celor fără salariu fix, Hussar e una dintre figurile sale emblematice. Nu pentru că ar fi fost un model — ci pentru că a întruchipat acea tensiune permanentă dintre adevăr, opinie și supraviețuire. Între idealismul condeiului și necesitatea pâinii.

Epilog

Când astăzi vorbim despre moștenirea presei regionale, despre lupta jurnalistului cu administrația, despre curajul de a deranja sau despre limitele acceptabile ale „pamfletului”, figura lui Simion Hussar se întoarce ca o umbră vie.

A fost „gura care strigă”. Poate prea tare, poate în direcția greșită. Dar a fost acolo. În paginile „Ecoului Dobrogei”, în dosarele de la Curtea cu Jurați, în scrisorile de valoare expediate din Viena, în notele secrete ale comisarilor de Siguranță. Și mai ales, în absența lui — în tăcerea pe care a lăsat-o în urmă.

O tăcere care, iată, încă vorbește.