Pe 3 mai e Ziua Mondială a Libertății Presei. Ziua în care toți par să țină brusc la jurnalism, ca la un animal de companie neglijat — postări elegante, citate din Orwell, mesaje de solidaritate, totul învelit frumos în hashtag.
Dar sub poleiala asta festivă, realitatea se crapă adânc.
Pentru că azi, mai mult ca oricând, presa e confundată cu zgomotul. Cu contentul. Cu părerismul livrat în stories. Cu indivizi care, având o cameră frontală și un cont cu abonați, se autoproclamă „instituții media”. Se filmează în bucătărie, cu lumina perfectă, și „spun adevărul” între două tutoriale de skincare. Vizualizări? Zeci de mii. Credibilitate? Zero.
Dar în mintea publicului, cifrele țin loc de adevăr. Dacă mulți te ascultă, înseamnă că ai ceva de zis. Nu?
Fals.
Asta nu e presă. E karaoke informațional. E performance. E confuzia periculoasă între notorietate și legitimitate.
Presa adevărată nu se măsoară în reacții, ci în rigoare. Nu are publicitate integrată, ci documente verificate. Nu face spectacol, ci disconfort. Presa sapă. Întreabă. Deranjează. Nu pentru viralitate, ci pentru adevăr.
Jurnalistul nu e acolo să placă. Nici să se viralizeze. Jurnalistul e acolo să observe, să explice, să expună. Nu e influencer, nu e entertainer, nu e creator de content. E martor. E oglindă. Uneori, e ultimul obstacol între minciună și normalitate.
Și da, într-o epocă în care toată lumea are o părere, libertatea presei nu mai e doar despre a putea vorbi. E despre a putea fi ascultat fără să fii îngropat de gălăgie.
De Ziua Mondială a Libertății Presei, nu e suficient să spunem „mulțumim jurnaliștilor curajoși”. Trebuie să spunem și: nu toți cei care vorbesc sunt jurnaliști. Să ținem minte diferența dintre informație și opinie nefondată, dintre reportaj și vlog, dintre presă și conținut cu sunet de fundal.
Pentru că presa liberă nu moare doar cu interdicții și dictaturi. Moare și în liniște, când publicul uită cum arată ea cu adevărat.
Și, cel mai des, moare atunci când, în loc s-o citim, dăm scroll.
