Când broasca țestoasă a ajuns la cabinetul veterinar din Ilgani, părea mai degrabă o relicvă decât un pacient. Carapacea — spartă în fragmente, unele pierdute cu totul — părea să nu-i mai ofere nicio protecție. A fost nevoie de anestezie generală, sârmă de cerclaj, fibră de sticlă și rășină epoxidică cu întărire rapidă. Nu e un kit de artizanat, ci protocolul de urgență inventat de dr. Antal Boncoi și soția sa, într-o misiune pe care niciun alt cabinet din regiune nu și-o asumă: salvarea animalelor sălbatice.
Rășina aplicată i-a reconstruit armura, dar lumina solară putea s-o degradeze. Așa că au completat operația cu o vopsea de camuflaj în trei culori. Un fel de haute couture pentru reptile. După luni de îngrijire, țestoasa a fost eliberată într-o pădure, departe de șosele, iar verdictul final a fost clar: a fugit mâncând pământul.
O misiune personală într-un sistem inexistent
Într-o țară unde protecția faunei sălbatice e mai mult idee decât realitate, soții Boncoi țin piept haosului. De opt ani tratează la Ilgani păsări cu aripi fracturate, pescăruși picați de pe blocuri, prădători de noapte orbiți de faruri, și ocazional, mamifere. Nu o fac din obligație legală, ci dintr-un simț rar al datoriei. „Sunt animalele nimănui, dar și ale noastre. Fauna pur și simplu”, spune dr. Boncoi.
Totul a început cu un uliu păsărar cu fractură de tarsometatars. L-au tratat acasă, într-o volieră improvizată, iar după trei săptămâni l-au eliberat. A fost primul animal sălbatic îngrijit complet, de la accident până la revenirea în libertate. „Atunci am înțeles că, deși își păstrează instinctele, aceste animale nu sunt fundamental diferite. Au reacții, comportamente, și mai ales o capacitate de adaptare incredibilă.”
De atunci, procentul păsărilor din cazurile tratate s-a stabilizat undeva în jur de 90%. Răpitoarele de noapte sunt cei mai frecvenți pacienți, urmați de pescărușii urbani și, ocazional, de lebede, stârci sau chiar corvide. Fiecare are nevoie de condiții specifice: temperatură, tip de hrană, adăpost.
Dar în spatele acestor povești spectaculoase stă o statistică tăcută a traumei. Pe primul loc în clasamentul groazei: accidentele auto. Urmează puii de pescăruși căzuți în zborul de debut și, pe locul trei, intoxicațiile — otrăviri fie accidentale, fie, mai grav, intenționate. Cauzele naturale? Rarități. Cele mai multe răni sunt consecințe ale civilizației care gonește fără frâne.
„Oamenii cred că natura se reglează singură. Dar majoritatea traumelor sunt provocate de noi — cu mașinile, cu otrăvurile, cu intervenția în habitat. Și când animalele ajung la noi, de obicei deja e târziu.”
Un adăpost improvizat pentru o misiune reală
În lipsa unui centru public, cabinetul lor a devenit un fel de UPU improvizat. Volierele au fost construite acasă, cu materiale recuperate. Hrana e cumpărată din banii lor. Așternutul, curățenia, izolația pentru fiecare specie — toate sunt făcute de ei. „Răpitoarele, de exemplu, nu pot fi ținute împreună. Nici măcar din aceeași specie. Nu sunt păsări sociabile, și în captivitate pot deveni agresive.”
Pentru mult timp, au refuzat sponsorizări. Le părea incorect să accepte ajutor financiar fără o formă legală. Dar volumul de muncă a crescut exponențial. Oamenii sună, aduc animale, le lasă. ISU îi contactează direct. Într-un final, au înțeles că singuri nu mai pot.
Așa s-a născut Asociația Salvați Animalele Sălbatice Tulcea. Au teren la Ilgani și planuri modeste, dar urgente: voliere pe specii, un cabinet veterinar și spații de carantină. Nu e o menajerie, nu e un parc tematic. Animalele nu trebuie obișnuite cu omul, ci vindecate și eliberate. „Instinctual nu acceptă prezența omului și vor să fugă”, explică dr. Boncoi.
Modelul de spațiu nu e reinventarea roții — e adaptat din standarde internaționale. Fiecare pasăre are nevoie de o anumită înălțime și lungime de zbor. Spațiile trebuie gândite ca o extensie a pădurii, nu ca o celulă.
Un apel de la marginea pădurii
Autoritățile sunt mai degrabă spectatori. ANSVSA are atribuții legale, dar nu și infrastructură. În practică, cazurile sunt preluate de cabinete private ca al lor sau de ONG-uri improvizate. ISU recuperează animalele, dar nu știe unde să le ducă. Așa că le aduce la Ilgani.
Iar acolo, două persoane încearcă să repare ceea ce o țară întreagă ignoră. „Noi asigurăm partea medicală, dar nu mai putem susține și cazarea. Avem nevoie de cuști, de curent, de apă, de consumabile. E o muncă de spital, dar fără spital.”
Comunitatea a răspuns. Oameni au donat, s-au oferit să ajute. Dar și aici sunt limite. E nevoie de implicare constantă, nu doar entuziasm de moment. „Dacă nu reușim, vom fi nevoiți să renunțăm. Nu putem continua așa.”
Într-o lume care gonește cu farurile aprinse spre autodistrugere, poate că o broască țestoasă cu carapacea lipită cu rășină nu e doar un caz medical. E o lecție despre cum refaci, cu răbdare și vopsea de camuflaj, ceea ce lumea grăbită lasă în urmă.
Foto Facebook
Sursa documentare – interviu Radio Constanța
P.S. — Dacă v-a plăcut reportajul și vă străbate vreun gând de dărnicie, iată detaliile Asociației Salvați Animalele Sălbatice – Tulcea:
CIF: 50831871
Cont: RO34BACX0000002789112000
Banca: UniCredit Bank
Orice gest contează. Chiar și o broască țestoasă, aparent lentă și vulnerabilă, poate să fugă mâncând pământul — dacă are cine să-i repare carapacea
As spune, „no comment!”. Insa, pare nedrept!
Bravo, acestor profesionisti, acestor oameni cu suflet mare!