Într-o epocă în care școala pare tot mai mult o fabrică de diplome fără miros, fără atingere și fără rădăcini în realitate, într-un colț al Liceului „Nicolae Cornățeanu” se petrece, aproape pe tăcute, o mică revoluție. Nu una făcută cu slogane, proiecte pompoase sau prezentări sterile, ci cu paie, cu pui abia ieșiți din ou, cu mâini murdare de muncă și cu un profesor pensionar care, în loc să-și numere liniștit anii de odihnă, își începe diminețile printre animale.
Doctorul veterinar Gheorghe Cucu nu vorbește despre fermă ca despre un proiect școlar. Vorbește despre ea ca despre un organism viu, pe care îl îngrijește cu încăpățânarea și tandrețea unui om care încă mai crede că educația trebuie să miroasă a viață adevărată. Îți dai seama repede de asta atunci când îl auzi strigând animalele pe nume, urmărindu-le comportamentul cu atenția unui cercetător și cu bucuria unui copil care încă mai știe să se mire.
Pentru el, pensia n-a însemnat retragere. Din contră. A însemnat poate cea mai fertilă perioadă a vieții sale profesionale.
„Aș înnebuni să stau acasă”, spune simplu, fără dramatism, cu sinceritatea omului care și-a găsit rostul printre animale și copii.
Și adevărul este că în jurul lui nu pare să existe deloc atmosfera aceea obosită, de profesor care își duce ultimele ore până la capăt. Din contră. Vorbește repede, cu pasiune, sare de la anatomie veterinară la hrana bio, de la comportamentul gâștelor la greșelile sistemului de educație, iar în tot discursul lui există energia aceea rară a oamenilor care nu doar predau o meserie, ci încearcă să salveze o lume.
Ferma europeană care avea tot… mai puțin animale
Povestea fermei didactice ar putea fi, în sine, o metaforă perfectă pentru România ultimelor decenii. Cu ani în urmă, liceul a obținut fonduri europene pentru amenajarea unei ferme moderne, construită după toate standardele și normele occidentale. Exista infrastructură, existau spații, existau planuri frumoase și rapoarte impecabile. Lipsea însă esențialul.
Viața.
„Ferma era făcută, dar nu s-a gândit nimeni să o populeze”, povestește profesorul Cucu aproape amuzat astăzi de absurdul situației.
Acum câțiva ani a încercat să repare singur această anomalie. Și-a făcut o microfermă, a adunat peste o sută de găini și câteva animale, încercând să transforme spațiul acela rece într-un loc util pentru elevi. Numai că realitatea românească are uneori talentul crud de a lovi exact unde începe să crească speranța. Într-o vacanță, hoții au spart ferma și au furat aproape tot.
Au rămas doar două capre.
Oricine altcineva ar fi tras definitiv lacătul peste ideea de fermă didactică. Gheorghe Cucu s-a încăpățânat să continue. Poate tocmai pentru că știa că, într-o școală agricolă, fără animale, lecțiile de veterinară ajung să semene cu orele de înot făcute pe tablă.
Așa că a luat-o de la capăt.
Nu cu bugete spectaculoase. Nu cu sponsori generoși. Ci cu răbdare, cu relații construite în ani și cu o idee care avea să schimbe totul: să îi facă pe copii să participe la nașterea fermei.
Cum au început elevii să iubească ceea ce înainte îi rușina
La început, elevii priveau ferma cu o reticență aproape previzibilă. Mulți veneau din mediul rural și, odată ajunși la oraș, voiau să se delimiteze cât mai repede de imaginea satului, a muncii cu animalele și a agriculturii pe care o considerau demodată. Pentru generația crescută între TikTok, fast-food și aplicații de livrare, ideea de a hrăni găini sau de a curăța un adăpost părea mai degrabă o pedeapsă decât o oportunitate.
Profesorul i-a înțeles. Și tocmai de aceea nu i-a forțat.
În schimb, le-a strecurat pasiunea aproape pe nesimțite.
Le-a cerut să aducă ouă de acasă — de găină, de gâscă, de rață — și le-a pus în incubator. Din momentul acela, ceva s-a schimbat subtil în relația copiilor cu ferma. Au început să urmărească procesul cu curiozitate. Să aștepte să iasă puii. Să îi hrănească. Să îi supravegheze. Să se atașeze.
A fost momentul în care ferma a încetat să mai fie „a liceului” și a devenit „a lor”.
Foști elevi au început să doneze animale. Oameni din sat au adus păsări. De la mănăstire au venit capre. Profesorul și-a propus să aibă „din fiecare specie câte o familie”, iar încetul cu încetul curtea liceului s-a umplut de viață.
Dar cel mai important lucru nu era numărul animalelor. Ci transformarea copiilor.
Un elev din oraș ajunsese să plece dimineața mai devreme de acasă doar ca să ajungă înaintea tuturor în fermă. Când mama lui l-a întrebat unde se grăbește, băiatul i-a răspuns simplu:
„Mă duc la copiii mei.”
„Copiii” lui erau animalele din fermă.
Într-o singură propoziție stă, poate, toată victoria acestui profesor.
Lecțiile pe care nu le găsești în manuale
Doctorul Gheorghe Cucu vorbește despre hrană și despre agricultură cu o revoltă calmă, dar adâncă, a omului care a văzut prea multe din interiorul sistemului. Zece ani a lucrat în laborator și spune că experiența aceea l-a făcut să privească altfel tot ceea ce ajunge astăzi pe mesele oamenilor.
De aceea, ferma nu este doar un spațiu de practică veterinară. Este și o lecție despre hrană curată, despre autosuficiență și despre cât de periculos a devenit confortul modern.
Profesorul le vorbește elevilor despre pâinea care nu mai mucegăiește, despre mâncarea plină de aditivi și despre generațiile care au ajuns să cumpere până și pătrunjelul din magazinul sătesc. Apoi îi duce în fermă și le arată că lucrurile pot funcționa și altfel.
Acolo aproape nimic nu se pierde. Resturile vegetale sunt refolosite inteligent, zerul rămas de la laptele de capră devine hrană pentru puii de curcă, iar brânza proaspătă este amestecată cu ou și mărar pentru puii mici.
Nu există discursuri sofisticate despre sustenabilitate și economie circulară. Există practică. Există demonstrația concretă că poți produce hrană sănătoasă fără risipă și fără dependență totală de supermarket.
Iar copiii încep să înțeleagă.
„Robotul nu va ști niciodată să trateze un animal”
În timp ce aproape toate liceele împing elevii spre domenii considerate „de viitor”, Gheorghe Cucu vorbește cu o convingere surprinzătoare despre meseriile care nu vor dispărea niciodată.
Crede că lumea va avea nevoie mereu de oameni capabili să crească animale, să producă hrană și să trateze ființe vii. Și spune asta fără nostalgie rurală, ci cu realismul omului care vede deja cum generațiile tinere se îndepărtează periculos de mult de lucrurile esențiale.
„Robotul poate să îți spună boala, dar nu va ști niciodată să trateze un animal”, spune profesorul.
De aceea visează acum la următorul pas: un cabinet veterinar didactic autorizat chiar în liceu, unde elevii să poată învăța real ce înseamnă meseria. Nu doar din cărți și planșe anatomice, ci lucrând efectiv cu animale, făcând analize, perfuzii și intervenții de bază. Aparatura există deja — microscoape moderne, analizoare, instrumentar medical — însă lipsește autorizarea și accesul la materiale și medicamente.
Pentru el, școala adevărată nu poate exista fără practică. Iar medicina veterinară nu poate fi predată între patru pereți, departe de animale.
Omul care a redat demnitatea unei meserii uitate
Poate că cea mai mare reușită a doctorului Gheorghe Cucu nu este ferma în sine. Nici numărul animalelor. Nici proiectele pe care încă le visează.
Ci faptul că a reușit să redea demnitate unei lumi pe care mulți o privesc astăzi de sus.
Într-o societate care îi împinge pe copii spre iluzii rapide și succes fără rădăcini, profesorul acesta pensionar îi învață ceva aproape revoluționar: că munca adevărată nu este rușinoasă, că hrana nu apare magic pe rafturi și că există o formă de liniște pe care n-o găsești nici în mall-uri, nici pe rețele sociale, ci într-o fermă unde niște animale îți răspund atunci când le strigi pe nume.
