Victoriei, strada care refuză să fie uitată

Există străzi pe care doar le traversezi. Și există străzi care te traversează ele pe tine. Strada Victoriei din Tulcea face parte, fără îndoială, din cea de-a doua categorie. Nu pentru că ar fi largă ori spectaculoasă, nici pentru că ar găzdui vreo arhitectură monumentală – departe de ea. Strada Victoriei își are farmecul bine îngropat în piatra cubică, în scrâșnetul de roți iritate și în răsuflarea veche a orașului, ca o fotografie sepia agățată într-o ramă cu colțuri roase de timp.

Numele ei de acum e pompos, poate chiar ironic. „Victoriei”. De parcă ar fi câștigat vreun război. Înainte de 1950 se numea „Principele Ferdinand”, iar mai înainte, probabil „Românească” – și, mai înapoi de toate astea, pur și simplu… nimic. Când otomanii trăgeau narghileaua la umbră și nu se oboseau cu botezuri topografice. Ce nume să dai unei ulițe? Ea era acolo, între case de lut și lemn, înghițind pașii și istoriile oamenilor.

Strada aceasta, azi aproape uitată în spatele claxoanelor și gropilor, era odinioară poarta de intrare în oraș. Veneau pe aici carele cu grâu, cu vin, cu tutun și cu speranțe. Acolo, în dreptul căii ferate care nici nu exista până în 1940, se stătea la coadă la vamă – un bâlci de zgomote, mirosuri și dialecte. Și apoi, drumul o lua pieptiș, urcând spre dealul Comorofca, opintindu-se de parcă și-ar fi dus propria cruce urbanistică. Iar dacă azi pare un traseu capricios, atunci avea un motiv clar: nu putea merge drept.

Asta pentru că, în acele vremuri, aliniamentul actual al străzii Isaccei – pe care azi îl parcurgem fără să clipim – era un canal natural, un șanț de apă mlăștinoasă care lega lacul Ciuperca de un ghiol întins până în inima orașului. Nu era, Doamne ferește, vreo Veneție în miniatură, ci un amestec de bălți și smârcuri, pline de stuf, papură și, inevitabil, țânțari cât porumbeii. Acest spațiu umed și leneș, alimentat de pâraie (cunoscute de tulceni drept „derea”), ținea orașul într-o stare de perpetuă primăvară noroioasă. Una din aceste derele trecea fix pe unde se află azi Parcul Victoria, iar cealaltă se strecura prin Cartierul de Vest, până când lucrările de secare din anii ’70 au îngropat totul sub canalizări și asfalt.

Pe atunci, strada Victoriei era alternativa uscată, dar greu accesibilă. În loc să se aventureze prin mlaștinile viitorului centru, drumul urca spre culmile Comorofcăi, ca să ocolească toată băltoiala. Făcea un salt de credință, trăgând după el căruțe, oameni și poveste.

Ah, mahalalele. Ce să mai spunem de ele? Un Babel balcanic, cu lipoveni care băteau icre în curți umbrite, români care își plimbau cămășile apretate duminica, greci care aduceau gustul Levantului și germani care trăgeau linii drepte și munceau fără pauză. Strada Victoriei le unea, le păzea, le asculta. Nu era doar o rută – era un liant.

Și azi? Azi, strada încă trăiește. Înjurată de șoferi, ocolită de grăbiți, dar iubită de cei care știu. Pentru că piatra cubică pe care mulți o disprețuiesc e poate cel mai sincer monument al orașului. Nu are statuie, nu are placă comemorativă. Dar ascunde în vibrația ei, când trece tramvaiul greu al memoriei, ecoul tuturor pașilor care au fost. De la negustori la copii desculți, de la plimbăreți cu baston la gospodine cu coșuri de nuiele, până la noi, cei de azi, care o străbatem fără să ne gândim de ce poartă numele „Victoriei”.

Poate pentru că, într-un fel ciudat, a învins. A rămas. Nici Carol I, nici Gării n-au avut norocul ăsta. Strada Victoriei, strâmbă, veche, încăpățânată, n-a plecat nicăieri. Ne așteaptă. Cu poveștile ei în piatră, cu umbra vechilor perdele de dantelă la ferestre și cu un aer de provincie eternă, tulburător de sinceră.

Foto și documentare – prof. Nicolae Ariton (Misterele Dunării)