Există străzi care au fost trase din compasul urbanistic și există străzi care s-au născut din pașii oamenilor. Strada Regina Elisabeta din Tulcea era dintre cele din urmă – o arteră născută din plimbări lente, din oftaturi discrete, din claxoane rare și umbre lungi la apus. Astăzi, ea se numește Slt. Gavrilov Corneliu. Un nume rigid, sobru, care nu spune nimic despre ce a fost cu adevărat această stradă: miezul viu al orașului, bulevardul sufletului tulcean.
În vremurile sale de glorie, Regina Elisabeta nu era doar o stradă. Era o scenă. Cu trotuare pavate cu marmură roșcată, late cât dorințele locuitorilor de a fi văzuți și priviți, strada era locul unde Tulcea își trăia ritualul serii. Bărbații își lustruiau pantofii cu religiozitate, femeile își împleteau cocurile în tăcere, copiii alergau înaintea timpului. Dinspre Dunăre, briza aducea o adiere sărată și povești din alte porturi.
„Era cea mai joasă stradă a orașului,” își amintește Alexandru Feingold, unul dintre acei copii ai Tulcei care n-au mai crescut niciodată departe de ea, oricât de departe au ajuns. „Și cum Tulcea are șapte dealuri, la fiecare ploaie toate apele coborau pe Regina Elisabeta. Se îneca sub propriul oraș.” Metafora perfectă pentru tot ce a urmat.
Într-o astfel de zi, în copilăria lui, a căzut într-un subsol plin cu apă, chiar în magazinul de stofe al lui Boris Gruberg. Cineva uitase ușița deschisă. Era întuneric, rece și tăcut. Nu știa să înoate. Gura i s-a umplut cu apă, n-a mai putut striga. Norocul lui s-a numit „băiatul de prăvălie” și o cange. L-a scos din apă, din frică, din moarte. Un băiat, o stradă, o prăvălie. Tulcea.
Strada asta nu era un simplu drum între două puncte. Era un destin urban, pur. Nu ducea spre alte localități ca Isaccei sau Mahmudiei. Ducea de la Dunăre spre inima orașului, și înapoi. Era un drum circular, ca o horă urbană. Aici nu veneai ca să ajungi undeva, ci ca să fii acolo. Era promenada sărăciei demne și a eleganței modeste. Cine n-a coborât seara pe Regina Elisabeta, nu a trăit cu adevărat în Tulcea.
Azi, strada nu mai există în forma ei de altădată. Piața Civică a retezat-o ca o sabie comunistă. Blocurile P+4 au înăbușit clădirile elegante, i-au sufocat memoria. Doar cinci case mai stau drepte, martore tăcute, încăpățânate, ca niște bătrâne cochete în mijlocul unei petreceri cu pantofi de plastic. Una e din 1866, celelalte din perioada interbelică. Restul? Rumeguș de amintiri.
Puțini știu că strada asta, înainte de a fi fost Elisabeta, a fost Doamna Elisabeta. Și înainte de toate, poate nici n-a avut nume, dar a fost malul unui golf al Dunării. Acolo, unde azi e Primăria, s-au găsit ancore. Valurile mângâiau pământul orașului. Apoi, oamenii au colmatat, au umplut, au trasat. Și a ieșit Ceiarul. Actualul centru. Dar spiritul a rămas sub dale, sub beton, sub uitare.
Astăzi, când mergem pe Gavrilov Corneliu, nu vedem nimic. Poate o trecere de pietoni, un bloc trist, o antenă. Dar dacă închizi ochii și ai suficientă memorie sau suficientă imaginație, o s-o vezi. Pe regină. Nu cu coroană, ci cu o pălărie largă, albă, pășind încet pe marmura roșcată, cu un copil în mână și Dunărea în spate.
Și poate, într-un colț de minte, îți va părea rău că nu ai apucat-o
Sursa documentării- prof. Nicolae Ariton (Misterele Dunării)