TULCEA ’89: Revoluția fără gloanțe. Morții „în deplasare” și telefonul care a trădat restaurația

1989 n-a început cu mulțimi. A început cu un gol în stomac și cu un zgomot de fond: radio, TV, șoapte, frică. Un regim care părea etern a început să scârțâie, apoi să se rupă. Iar în România, sistemul a căzut cu bruiaj, cu zvonuri, cu ordine contradictorii, cu oameni împușcați de nimeni și de toți.

La Tulcea, Revoluția n-a făcut spectacol de sânge în stradă. N-au fost focuri de armă în oraș. Și tocmai aici e povestea incomodă: un județ „liniștit” pe hartă, dar cu victime tulcene ucise în alte orașe, în vârtejul unei țări care trăgea în umbre. „Fără gloanțe” acasă, dar cu gloanțe care i-au găsit pe ai lor în altă parte.

Orașul care a intrat în istorie pe vârfuri

Între 16 și 21 decembrie, Tulcea e conectată la Revoluție prin unde și zvon: vești despre Timișoara, apoi despre București. Nu se consemnează proteste publice semnificative în acest interval. Liniștea e un pariu riscant: ori aștepți să vezi dacă se prăbușește, ori te prăbușești odată cu ea.

Pe 22 decembrie, dimineața, în jurul orei 10:00, câteva zeci de oameni se strâng în Piața Civică. Nu sunt mii. Sunt suficienți cât să rupă sigiliul fricii: „Jos Ceaușescu!”, demisia prefectului. Se forțează intrarea în sediul fostei Județene de Partid și se proclamă formarea Primului Front al Salvării Naționale Tulcea (17 membri), cu avocatul Constantin Ciubotariu ales președinte. Totul pașnic, fără violențe locale.

Apoi vine mecanismul care a otrăvit decembrie ’89 în toată țara: panica livrată prin zvon. În piață se răspândește alarma falsă „teroriștii sunt la Babadag!”, iar mulțimea se risipește brusc. Nu te alungă gloanțele, te alungă informația falsă. Teama apasă pe trăgaci chiar și când trăgaciul nu există.

Telefonul care a trădat planul: „tovarășul Barbu Popescu”

24 decembrie, Ajun. În Tulcea, revoluționarii continuă întâlnirile. Și atunci se întâmplă scena care, în orice film, ar părea „prea mult”: Constantin Ciubotariu primește un telefon de felicitare de la Ion Iliescu… dar apelul îl felicită, de fapt, pe „tovarășul Barbu Popescu”, fostul prim-secretar comunist, pentru „preluarea puterii” în Tulcea. Un telefon greșit, un nume greșit, o intenție corectă: la centru exista deja o variantă de „rezolvare” a județului, iar în varianta aceea, vechiul nu plecase chiar de tot.

Tulcea înțelege, dintr-o propoziție scăpată pe fir, că Revoluția nu e doar despre căderea lui Ceaușescu. E și despre cine apucă primul să pună mâna pe ștampilă după cădere.

Crăciunul cu difuzorul: cum se cheamă mulțimea ca să se întoarcă „cei vechi”

25 decembrie, în jurul orei 18:00, o stație de amplificare mobilă anunță în oraș: populația e chemată în Piața Civică pentru a-l întâlni pe „tovarășul Barbu Popescu – fost prim-secretar județean”. Oamenii vin. Așteaptă. Neliniștea crește când Popescu întârzie. Când apare, o face de pe balcon, evitând contactul direct cu revoluționarii. După ce mulțimea se subțiază, circa 100 de persoane rămân la intrarea clădirii, iar locotenent-colonelul Nicolae Pârvu îl sfătuiește pe Popescu să renunțe și să se retragă la Constanța. Popescu pleacă. Atât. Fără împușcături. Cu o singură frază care împinge istoria înapoi.

Morții Tulcei: gloanțe rătăcite, întuneric, ordine încălcate

Aici e rana mare din poveste: deși în municipiu nu se trage, câțiva tulceni mor în alte orașe, prinși în cea mai crudă combinație a lui decembrie ’89: confuzie + armă + zvon. Documentul notează limpede: victimele „tulcene” sunt, în general, oameni aflați în centre mai afectate (București, Brăila) sau militari trimiși în teren. Iar singurul deces pe teritoriul județului vine dintr-un accident de foc „haotic”, în întuneric.

Corneliu Gavrilov, 20 de ani – tulcean, etnie lipoveană, sublocotenent înrolat la o unitate militară din București. Moare împușcat în sediul Comitetului Central, pe 23 decembrie, lovit în gât. Nu e moartea „de front” dintr-o bătălie clară. E moartea în miezul puterii, într-un spațiu în care nu mai știai cine apără și cine atacă.

Mihai Serian, 25 de ani – născut în Partizani, muncitor la o uzină din Brăila. E împușcat mortal la București, pe 24 decembrie, în zona Academiei Militare, cu răni în cap și torace. Ajunul și Crăciunul au fost, pentru România, zile în care geografia te putea ucide: dacă erai „în locul greșit”, te putea lua glonțul fără să fi văzut vreun inamic.

Parasca Nechita – femeie de serviciu născută în Sulina. Moare împușcată în Brăila, în fața Prefecturii, pe 24 decembrie, lovită în inimă. Detaliul lovește ca un verdict: în zilele acelea, nu trebuia să fii combatant. Era suficient să fii acolo.

David Răducanu – marinar tulcean din Smârdan. Moare împușcat la Brăila, pe Dunăre, într-o șalupă militară, pe 24 decembrie. O moarte care spune tot despre „degringolada” epocii: apă, uniformă, armă, noapte – și un glonț care nu mai întreabă nimic.

Gheorghe Pavel, 34 de ani – muncitor mecanic din Babadag. E singurul decedat pe teritoriul județului Tulcea în acele zile și moare nu într-o confruntare, ci împușcat accidental la unitatea militară din Babadag, în seara/noaptea de 24 decembrie. Documentul menționează condiții de confuzie, „foc haotic” și faptul că voluntari ai Gărzii Patriotice nu au respectat dispozițiile, au părăsit posturile și au tras în întuneric, reacționând irațional la impresia că ar fi fost atacați. Asta e, poate, cea mai crudă definiție a Revoluției în provincie: nu „teroriștii” te omoară, ci frica amestecată cu arma și lipsa de comandă.

Tulcea, orașul cu Revoluția în acte și cu moartea în altă parte

Tulcea rămâne paradoxul perfect al lui decembrie ’89: un oraș care își schimbă puterea fără să tragă un foc, dar care plătește tributul în afara granițelor sale, prin oameni pierduți în București și Brăila, în plin haos informațional și organizatoric. Și peste această cronologie se așază telefonul greșit – acel „Barbu Popescu” spus din reflex – ca dovadă că Revoluția n-a fost doar o izbucnire, ci și o încercare de a fi administrată, recuperată, întoarsă.

La Tulcea, decembrie 1989 nu e despre rafale. E despre mecanisme: zvonul care goleşte piața, difuzorul care o umple la loc, balconul de pe care cineva încearcă să revină, și lista de morți care arată cât de „stupid” poate deveni răul când se dezlănțuie fără control.