Un copil „aproape ireproșabil”, pe care nimeni nu l-a văzut că se rupe
Era vineri. Camelia venise la școală, își dăduse testul la limba română și plecase acasă ca în orice altă zi. Nimic nu prevestea că, doar câteva zile mai târziu, copilul „aproape ireproșabil” avea să fie găsit spânzurat în curtea casei.
Diriginta ei încă vorbește la prezent, ca și cum tragedia nu s-ar fi întâmplat. „Era o elevă bună, respectuoasă, cu un comportament aproape ireproșabil. Nu a arătat în niciun fel că ar avea vreo problemă. Dacă ar fi fost să mă gândesc la un copil capabil de așa ceva, ea ar fi fost ultima”, spune diriginta Cameliei, prof. Dumitrescu Mariana .
Camelia nu era doar „bună la învățătură”. Era genul de copil pe care profesorii se sprijină. Îi ajuta pe colegii mai slabi, inclusiv pe cei cu cerințe educaționale speciale, le explica, îi ridica. „Era un punct de sprijin pentru clasă”, spune directorul școlii,Ion Frumosu, care o cunoștea de mică .
Și totuși, ceva s-a rupt.
Semne mici, tăceri mari: ce nu a spus nimănui Camelia
Acasă, nimeni nu a văzut momentul în care copilul s-a închis în sine. Mama, Nour Daniela, vorbește despre o schimbare pe care nu o poate explica. „Nu era vorba de sărăcie. Aveau tot ce își doreau: telefoane, laptop, mâncare. Era vorba că în sufletul ei s-a produs o schimbare… dar nu știu care” .
Profesorii au observat, la un moment dat, că notele începuseră să scadă. Atât. Nimic care să anunțe o tragedie. Nimic care să declanșeze o alarmă reală. Doar semne mici, aproape invizibile.
Camelia nu s-a deschis în fața nimănui.
„Nu a spus nimic. Nimănui”, repetă mama.
Era al șaselea copil dintr-o familie numeroasă, crescută doar de mamă după plecarea tatălui. O casă plină, dar poate prea plină pentru ca durerea unui copil să fie văzută la timp. O familie în care fiecare își duce greutățile, uneori în tăcere.
În ziua tragediei, frații au fost cei care au căutat-o prin curte. Cel mai mic a găsit-o primul.
„Era în magazie… urcată pe o masă… agățată de grinda acoperișului”, povestește mama, cu vocea frântă . Au încercat să o salveze. Au strigat. Au tras-o din ștreang. Au sperat.
Dar era prea târziu.
În urma ei au rămas caiete, visuri nespuse și planuri simple: voia să devină polițist, apoi avocat. Planuri de copil care credea, poate, că lumea are reguli și dreptate.
A rămas și o întrebare care apasă întreaga comunitate:
Cum ajunge un copil de 13 ani, descris de toți ca fiind bun, liniștit, cu rezultate excelente, să își pună capăt vieții?
Răspunsul nu e, deocamdată, nicăieri.
Poate pentru că nu a fost niciodată spus cu voce tare. Poate pentru că, uneori, tragediile nu vin dintr-un singur motiv, ci dintr-o acumulare tăcută de lucruri mici, nevăzute, neînțelese.
Camelia nu a lăsat niciun bilet.
Doar tăcere.
FOTO/VIDEO- DAN CÂRSTEA
