Există în fiecare oraș un loc unde timpul nu curge, ci reverberează. În Tulcea, acel loc e la răscrucea străzilor Frumoasă, Babadag și Progresului, acolo unde Catedrala „Sfântul Nicolae” înalță ziduri, turle și rugăciuni de peste un secol și jumătate. Nu e doar o biserică – e o cronică de piatră, lemn și suflet, o epocă scrisă cu har și sânge, cu galbeni donați, cu firman de sultan și cu potir dăruit de Regele Carol I.
Un început între frică și credință
Totul a început în vremuri tulburi, când românii din Beștepe fugeau din calea bașbuzucilor otomani și își căutau adăpost la Tulcea. Pe colțul care astăzi e chiar vizavi de somptuoasa Casă Avramide, acești pribegi au ridicat o bisericuță de lemn. Modestă, dar vie. În locul altarului de atunci, se află azi un monument comemorativ – un gest al orașului care n-a uitat.
În 1862, însă, începe cu adevărat epopeea. Sub stăpânire turcească, cu binecuvântarea Mitropolitului Dionisie al Durostorului și intervenția decisivă a guvernatorului Resim Pașa și a consulului francez Langle, românii obțin firmanul pentru o biserică mare. Atât de mare încât să fie catedrală. Cu trei turle. Cu orgoliu. Cu destin.
Carol I: o oprire, un potir, o istorie
În 1867, tânărul domnitor Carol I se oprește în Tulcea, în drum spre Constantinopol. Vizitează biserica aflată încă în construcție și, emoționat de efortul comunității, dăruiește un potir din metal argintat – încă păstrat în tezaurul bisericii – și 100 de galbeni pentru finalizarea lucrărilor.
În 1868, biserica e dată în folosință. Dar conflictele interne între ctitori o închid în 1872. Va rămâne așa cinci ani. Abia în 1877, în plin război, mitropolitul Nichifor Carpat mută Sfânta Antimis din vechea biserică de lemn în cea nouă. E un moment simbolic: slujba de deschidere are loc chiar în ziua de 8 noiembrie – sărbătoarea Sfinților Arhangheli.
Pisania de marmură din pridvor consemnează cu solemnitate evenimentul, dar și redeschiderea din 1900, după ample reparații. Sub domnia Regelui Carol I, guvernul României investește în consolidarea sfântului lăcaș, cu sprijinul prefectului Ioan Nenițescu și al protopopului N. Gheorghiu.
O catedrală născută din jertfă
Valoarea lucrărilor de construcție? Peste 300.000 de lei otomani – echivalentul a 5700 de galbeni. Banii au venit din micile contribuții ale credincioșilor români. Nume ca preotul Dimitrie Luca, Vasile Nedelcu Gâscă, Manolache Sandu sau frații Sotiresti sunt scrise nu doar pe piatră, ci și în istoria vie a orașului.
Biserica, în formă de cruce, în stil bizantin, are 30 de metri înălțime și 476 mp utili. Interiorul e o pădure de bolți – 15 la număr – sprijinite pe opt stâlpi masivi. E o catedrală în toată puterea cuvântului, construită din piatră și cărămidă, acoperită cu tablă și pictată în ulei.
Arta, credința și patrimoniul
Pictura e semnată de profesorul D. Marinescu, ajutat de cinci alți artiști, printre care și zugravul Florian Baumgartner din Viena. E un stil între Renaștere și ortodoxie, plin de culoare și detalii. Restaurarea din 2007–2008 a redat strălucirea frescelor, iar în 2009, biserica a fost resfințită și declarată Catedrala Episcopală a Tulcii.
Tezaurul? O colecție impresionantă: Evanghelii ferecate în argint, samovar din 1870, potire din 1867 și 1923, cădelniță din 1899, clopote turnate în Bavaria cu stema Dobrogei. Și o bibliotecă rară: cărți în greacă, slavonă, rusă, latină – un adevărat patrimoniu cultural, în parte păstrat la Mănăstirea Cocoș.
Preoți, filantropie, comunitate
De-a lungul vremii, aici au slujit zeci de preoți, fiecare lăsând o amprentă. Din 2004, funcționează Asociația Aegyssus și Cantina Socială „Sf. Nicolae”, care oferă sprijin persoanelor vulnerabile și elevilor din sate. Se lucrează la un așezământ social pentru copii, iar parteneriatele cu școlile tulcene dau roade în acțiuni culturale și serbări.
Mai mult decât o biserică
Catedrala „Sfântul Nicolae” nu e doar un loc de rugăciune. E locul în care orașul și-a rostit identitatea, și-a apărat credința, și-a păstrat limba și memoria. În zidurile sale se aude vocea unei comunități care a știut să învingă cu demnitate vremurile.
Acolo, între turle și vitralii, între psaltire și caritate, Tulcea pulsează încă – așa cum făcea în 1865, în ziua când câțiva oameni cu visuri mari și buzunare modeste au pus piatra unei Catedrale.
Bibliografie oferită de pr. Felix Neculai
