Dacă în ultimii ani ați avut senzația că în comuna Nufăru nu se întâmplă mare lucru, v-ați înșelat. Într-un colț de județ cu peisaj de carte poștală și pensiuni cochete pe malul Dunării, administrația locală a reușit performanța de a transforma legile fiscale într-o formă de artă conceptuală – una în care regulile există doar ca să le ignore cineva.
Conform unui raport proaspăt de audit al Curții de Conturi, Primăria Nufăru a tratat încasarea veniturilor la bugetul local cu aceeași seriozitate cu care un adolescent face curat în cameră: doar când vine controlul și doar la suprafață.
Clădiri-fantomă și impozite de colecție
S-a descoperit că multe gospodării declarau clădiri de genul „căsuță fără instalații, construită în 1949, din lut și dorință de evaziune”, dar în realitate erau vile renovate, racordate la apă, canalizare, curent, ba chiar cu acoperiș nou și mansardă. Dar ce să vezi? Impozitele erau calculate după modelul casă de păpuși, nu casă de vacanță cu booking de patru stele.
Atenție: o astfel de clădire modernizată plătea gloriosul impozit de… 7 lei pe an. E mai puțin decât o cafea. În București, nici bonul de parcare de 10 minute nu e așa ieftin.
Contracte fără garanții, ca-n povești cu fraieri
Următoarea perlă? Concesiunile și închirierile de terenuri. Nimic nu strigă „management responsabil” mai tare decât contracte semnate fără clauze de garanție și fără viza de control financiar preventiv. Adică… se dă teren, nu se cere nimic în schimb. Exact ca atunci când îți împrumuți vecinului mașina și îi zici doar „să ai grijă, boss”, fără să-i ceri măcar buletinul.
55 de contracte încheiate. 0 (zero!) garanții constituite. Bravo. Dacă ar exista o olimpiadă la categoria „cum să-ți neglijezi veniturile locale fără să pari că ești de vină”, Nufăru lua aurul.
Inspecții fiscale? Poate la Paștele Cailor
Alt deliciu administrativ: în toată perioada analizată, nu s-au efectuat inspecții fiscale. Nici la persoane fizice, nici la juridice. De parcă toți contribuabilii s-au născut cuminți, onești și pasionați de fiscalitate. Într-un loc în care multe case arată ca resorturi de Delta Dunării, dar plătesc impozit cât o toaletă de gară părăsită, nimeni nu s-a întrebat dacă ceva e în neregulă. Poate pentru că nu era nimeni la post.
De ce? Pentru că… „n-am avut personal suficient”
Argumentul preferat al administrației locale? Lipsa de personal și implicarea scăzută. Adică, pe românește: n-am avut cu cine și nici chef. Punct. Și asta într-o comună în care banii ar putea curge mai bine decât Dunărea, dacă cineva și-ar da osteneala să-i adune.
Concluzia Curții de Conturi? O CONCLUZIE CONTRARĂ. Adică rău. Foarte rău. Generalizat.
Toate acestea conturează un peisaj administrativ care seamănă mai mult cu o piesă de teatru absurd, decât cu o instituție a statului. Se ia o comună cu potențial turistic, se ignoră sistematic legile fiscale, se evită orice formă de control, și se speră că nimeni nu observă. Ei bine, Curtea de Conturi a observat. Și a spus-o apăsat: activitatea de formare și încasare a veniturilor nu este conformă, sub toate aspectele semnificative. În traducere liberă pentru cetățeanul din Nufăru: e jale. Și, din păcate, e pe banii tăi
