Într-un oraș în care farmacistul și operatorul de jocuri de noroc ajung să fie printre cele mai vizibile figuri ale cotidianului, e greu să nu te întrebi: ce ne spune, cu adevărat, această imagine despre noi?
Un oraș cu gust de anxiolitice
În Tulcea, oraș de 65.000 de suflete , farmaciile sunt mai răspândite decât cafenelele și aproape la fel de frecventate. Cu 35 de puncte de desfacere doar în municipiu, lanțuri ca Mini-Farm (13 farmacii), Dr. Max (6), Catena (4) și o pleiadă de jucători locali (Farmix, Life Farm, Heliofarm etc.) împânzesc cartierele ca niște gherete ale alinării rapide. Mini-Farm conduce detașat, cu o rețea aproape omniprezentă și în județ. Această suprapopulare nu vorbește despre diversitate comercială, ci despre o dependență sistemică de tratamente simptomatice, într-un oraș în care pastila a devenit răspunsul reflex la disconfortul zilnic. Farmacia, aici, nu mai e doar spațiu medical – e un ritual de supraviețuire urbană.
Norocul – ultimul refugiu
Dar și mai des decât farmacii, ochiul prinde săli de jocuri. Aproape 90 de spații dedicate jocurilor de noroc își aprind, seară de seară, luminile în municipiul Tulcea. În spatele fiecărui aparat, fiecare mână care apasă butonul „Start” o face cu o mică rugăciune în gând. Nu către divinitate, ci către șansa matematică, iluzorie, de a schimba ceva – o zi, o datorie, o viață.
Pariul nu este doar o problemă de adicție sau de educație. Este, mai ales, un semn al disperării subtile, al lipsei de control asupra propriului destin. Acolo unde sistemele sociale, economice sau familiale eșuează, păcăneaua apare ca o formă de speranță pervertită. În absența unui orizont clar, omul caută să-și cumpere norocul. Iar când orașul oferă mai multe săli de joc decât spații de recreere activă, întrebarea nu mai e despre moralitate, ci despre infrastructura psihologică a comunității.
O topografie a nevoii
Tulcea nu e o excepție în peisajul urban românesc, dar intensitatea fenomenelor de mai sus o singularizează. Între farmaciile care îți oferă soluții rapide pentru corp și păcănelele care vând speranță pentru minte, orașul devine o hartă a unei nevoi nesatisfăcute – nevoia de sens, de direcție, de echilibru.
Avem, desigur, instituții culturale, avem un teatru – dar în jurul lor, viața cotidiană pare dominată de reacții de tip „supraviețuire”: calmante și jocuri. Problema nu este lipsa opțiunilor în sine, ci lipsa atractivității, a înrădăcinării unei alte culturi a timpului liber, a sănătății mintale, a comunității.
Între „a trata” și „a fugi”
Dincolo de cifre și statistici, imaginea care se conturează este una tulburătoare: un oraș în care oamenii fie tratează ceva – o boală, o stare – fie fug de ceva – de griji, de realitate, de ei înșiși. Pastila și aparatul de joc devin două forme de a suporta prezentul, dar niciuna nu oferă soluții durabile.
Ce-i lipsește orașului? Poate nu neapărat mai multe instituții, ci un efort de reconectare între oameni, între generații, între vis și realitate. Mai puține vitrine care promit alinare și mai multe spații care încurajează conversația, sportul, arta, inițiativa.
Concluzie: oglinda unui dezechilibru
Tulcea nu este un oraș de bolnavi și de pariori, ci un oraș care își caută echilibrul în două direcții aparent opuse, dar profund conectate: alinarea și evadarea. Iar în acest peisaj, numărul farmaciilor și al sălilor de joc nu e doar un fapt statistic – e o măsură a climatului nostru emoțional. Poate nu cifrele ar trebui să ne sperie, ci faptul că nu ne mai miră. Că 90 de săli de jocuri într-un oraș mic ni se par „parte din peisaj”. Că o farmacie la fiecare colț nu e un semn de sănătate, ci de epuizare colectivă
Poate că primul pas ar fi să recunoaștem că ceva nu e în regulă. Și abia apoi să vedem ce ne lipsește: nu „mai multe opțiuni”, ci opțiuni care să conteze
