Sindicatul care refuză să înțeleagă falimentul: lecții din agonia Energoterm

Când un organism economic intră în colaps, reacțiile celor implicați pot merge de la luciditate dureroasă până la negare ridicolă. În cazul Energoterm Tulcea, liderii sindicali – în frunte cu Jean Toma, Mircea Nicolae – au optat pentru o formă de delir organizațional, în care realitatea fiscală, pierderile structurale și limitele evidenței sunt respinse cu o virulență demnă de revoluțiile de operetă.

Într-un dialog social desfășurat sub egida Prefecturii, acești reprezentanți ai salariaților au reușit să transforme ceea ce trebuia să fie o discuție despre viitorul unui sistem public de termoficare în exercițiul unei văicăreli colective, pigmentate cu acuzații de conspirație,atentat la siguranța națională, lamentații și propuneri tehnologice aruncate din vârful limbii, fără niciun fundament economic sau tehnic.

Energoterm: bilanțul unei catastrofe previzibile

Să plecăm de la fapte. Energoterm este o societate în derivă de ani de zile. Cu datorii istorice de peste 10 milioane de lei – jumătate vechi de peste 3 ani –, cu pierderi tehnologice masive, un sistem de facturare disfuncțional și o bază de consumatori sub 6.500 (deși se vehiculează constant cifra de 7.000, inclusiv de către sindicaliști), Energoterm a supraviețuit nu prin eficiență, ci prin subvenție. Și nu una minoră – ci de peste 70% din costul gigacaloriei.

Asta înseamnă că, pentru fiecare familie care nu plătea căldura, plăteau ceilalți contribuabili. Inclusiv cei nebranșați. În ultimii patru ani, s-au cheltuit peste 140 de milioane de lei din bugetul local pentru a ține pe linia de plutire această societate. Bani care, altfel, puteau merge în spitale, școli, rețele de gaze sau infrastructură modernă.

Ce face sindicatul în acest context? În loc să admită că modelul centralizat de încălzire, în formula actuală, este falimentar, acesta cere… mai mult dialog. Mai multă consultare. Mai multă înțelegere. Mai multă subvenție. Mai multă magie bugetară.

Sindicalismul ca iluzie: când lipsa de expertiză devine revendicare

„Nu avem studii în domeniu, dar propunem soluții”, spune Jean Toma cu o candoare uluitoare. Așadar, se recunoaște incompetența, dar se cere ascultare. Propunerea sindicală? O centrală în cogenerare de înaltă eficiență, cu un cost estimat telefonic, între „15 și 20 de milioane de euro”. Nimic despre sursa finanțării, despre perioada de implementare, despre capacitate, mentenanță, integrare în rețea, rentabilitate. Totul e „ceva ce ne-a spus un specialist”.

În schimb, primăria vine cu date: o astfel de investiție ar costa 130 de milioane de euro și ar reduce costul gigacaloriei cu doar 15%. Așadar, chiar și cu această reducere, sistemul rămâne dependent de subvenție. Când administratorul orașului, Nicolae Bibu, expune aceste calcule, reacția sindicală este de tip reflex: „cifrele sunt din buzunar”. Nicio contra-analiză, niciun argument tehnic. Doar suspiciune.

Această manieră de a combate raționalul prin insinuare și date emoționale este specifică unui sindicalism anchilozat în reflexe de secol XX. Sindicatul nu vine cu o analiză a costurilor, a alternativelor, a resurselor. Vine cu acuzații de marginalizare și cu evocări nostalgice ale unui timp în care statul plătea, iar angajatul cerea. Fără întrebări.

Realitatea ignorată: pierderi, haos contractual și lipsă de asumare

Fără să roșească, liderii sindicali recunosc că nu au fost niciodată invitați „la masa deciziilor”, dar omit să spună că Energoterm a fost un dezastru administrativ în care și-au avut partea lor de complicitate tăcută. Conducerea nu a acționat rău-platnicii în instanță, nu a implementat contorizări individuale, a trecut în 2011 la convenții de plată fără a asigura mecanisme de control – pierzând astfel peste 6 milioane de lei doar în acea etapă.

Mai mult, aproape 10.000 de metri pătrați – balcoane închise, spații extinse ilegal – sunt încălzite dar nefacturate. Există consumatori care apar în sistem ca inexistenți. Rețelele au fost subdimensionate, conductele sparte, iar în perioadele calde Energoterm deservește… 400 de gospodării. Cu un fond de salarii de 1 milion de lei pe lună.

Și ce răspunde sindicatul? Că nu a fost consultat. Că trebuie o dezbatere publică. Că populația e „bulversată”. Că „li s-a spus să-și caute de muncă” într-o ședință fără proces-verbal. Că administrația e arogantă. Că sunt blamați pe nedrept.

Într-un oraș cu cartiere întregi fără rețea de gaze și rețea electrică insuficientă pentru încălzire alternativă, liderii Energoterm cer soluții, dar se opun oricărei restructurări. Nu vin cu propuneri credibile, nu acceptă realitatea numerică. Refuză, pur și simplu, ideea că uneori o structură trebuie închisă – pentru că nu poate fi salvată.

Sindicatul ca baricadă populistă

În cele din urmă, nu e vorba doar despre o dispută între administrație și salariați. Este o ciocnire între două viziuni: una care acceptă că sistemele publice trebuie să funcționeze în limitele raționalului economic, și alta care încă mai crede în eternul paravan al subvenției, al „drepturilor”, al unui trecut în care risipa era protejată de ideologie.

Sindicatul Energoterm nu cere reformă. Nu cere eficiență. Nu cere nici măcar restructurare cu protecție socială. El cere, în esență, ca lucrurile să rămână exact așa cum au fost: iraționale, subvenționate, ineficiente. Cere ca noi toți să continuăm să plătim pentru un model care nu se mai susține.

Ironia supremă? În timp ce Jean Toma critică faptul că „autoritățile nu se implică”, documentele arată că și el beneficiază de eșalonări de plată. Adică nu doar că e lider de sindicat, dar și beneficiar de clemență bugetară. Un caz de școală despre cum poți deveni simultan vocea victimelor și parte din problemă.

Fără luciditate, solidaritatea devine o formă de minciună

Închiderea Energoterm nu e o catastrofă socială – este o eliberare din captivitatea unei iluzii. Iar dacă sindicatul ar fi cu adevărat reprezentantul muncii, ar înțelege că datoria lui nu este să mențină artificial în viață o structură falimentară, ci să pregătească tranziția – cu demnitate, cu luciditate, cu soluții reale.

Dar atâta timp cât refuză să înțeleagă că economia nu e o dezbatere, ci o ecuație, acest sindicat va continua să fie ceea ce este deja: o frână într-un oraș care nu-și mai permite să stea pe loc.

Pentru că, în cele din urmă, Energoterm nu moare doar din cauza datoriilor. Moare sufocată de propria autoamăgire – și de retorica celor care confundă dialogul cu delirul.