În Tulcea, e iunie. Termometrul arată 27 de grade, dar în capetele a doi vectori sindicali bate viscolul revoltei. Într-un oraș unde Energoterm, compania publică de termoficare, se prăbușește economic cu sunet de țevi sparte și subvenții imposibile, pe biroul Prefectului Dan Munteanu ajunge un document intitulat sobru: “Memoriu Urgent”.
Numai că urgența nu e economică, juridică sau tehnică – e una de ordin artistic. Patetismul flutură ca o perdea de apartament ANL în fața realității financiare.
Documentul e semnat de Nicolae Mircea, cavalerul absolut al petiției românești, și asumat de Jean Toma, lider sindical care își încălzește cauza cu fraze de melodramă. Împreună, livrează un text care seamănă mai degrabă cu un manifest literar decât cu o adresare instituțională.
Forma: de la hârtie oficială la foaie de ceapă
Un memoriu ar trebui să fie un document formal, logic, administrativ. În schimb, acest text debutează așa:
„Priviți-l ca pe o mână întinsă din mijlocul unei ierni care a început în sufletele noastre…”
Nu, nu e glumă. E poezie emoțională de clasa a opta, cu bătrâne în șosete de lână și copii care expiră abur liric. Dacă mai adăugau un samovar și o călimară cu sânge, intram în teritoriu Dostoievski adaptat la gigacalorie.
Conținut: multă jale, puțină logică
Deși este adresat Prefectului Dan Munteanu, memoriul devine un rechizitoriu teatral împotriva Primarului Ștefan Ilie. Prefectul e chemat să salveze orașul, să oprească decizii care nu îi aparțin și să organizeze un referendum… pe care nu îl poate legal convoca.
În loc de soluții, textul oferă imagini apocaliptice:
„O femeie desculță, cu un copil înfășat la sân, lângă un calorifer rece.”
Energoterm e, în realitate, un Titanic tehnologic: vechi, ineficient, scump și imposibil de susținut. Dar documentul ignoră tot ce ține de eficiență, rentabilitate sau tranziție energetică. În schimb, cere stoparea „abuzurilor”, inițierea unui „audit real” și… un referendum pentru demiterea primarului. Toate, în același paragraf. Precum un pachet de cerințe scris pe genunchi, lângă sobă.
Emoția bate rațiunea. Dar și rușinea.
Textul e o ladă frigorifică de clișee tragice. Copii cu degete roșii, bătrâne care fierb apă în ibric, părinți care își spală disperarea cu lavete. Iar internetul, desigur, nu există – decât atunci când e folosit ca armă pentru mobilizarea în grupuri de Facebook împotriva administrației.
Mai grav decât ridicolul literar e substratul manipulativ. Memoriul nu cere soluții. Cere revoltă. Aruncă acuzații fără probe, insinuează interese obscure, solicită „transparență”, dar respinge orice încercare de restructurare. Se vrea un act de luptă, nu unul de negociere.
Cine sunt, de fapt, autorii?
Nicolae Mircea e cunoscut ca un veritabil abonat la petiții. Un procesoman, in stilul ”clinic” al cuvântului.Dacă mâine s-ar inaugura un chioșc de ziare lângă primărie, ar cere dezbatere publică pentru efectul sonor al paginilor răsfoite. Se proclamă „vocea celor fără voce”, dar pare că folosește megafonul doar pentru acuze și hiperbole.
Jean Toma pozează în sindicalist vertical, dar evită constant problema de fond: cum se poate salva un sistem muribund? Nu propune reforme, nu acceptă schimbări, doar urlă „nedreptate!” din spatele unei perdele de abur emoțional.
Împreună, formează un tandem tragicomic. Nu conduc o mișcare, ci o piesă de teatru sindical. Nu apără Energoterm – apără narativul lor. Unul în care căldura vine din metafore și facturile se plătesc cu suspin.
Comedie în trei acte și-o gigacalorie lipsă
În loc să fie salvatorii unui sistem public funcțional, Nicolae Mircea și Jean Toma joacă rolul de Stan și Bran ai termoficării muribunde – doi eroi dintr-o comedie sindicală care luptă cu frigul folosind metafore ca arme. Mai puțin revoluționari autentici, mai mult Lolek și Bolek în căutarea gigacaloriei pierdute, bat din taste și din tobe sindicale, cu un dramatism demn de festivalul de teatru popular de la Năvodari.
Sunt Don Quijote și Sancho Panza cu centrală pe abur, călărind peisajul administrativ într-un car alegoric ruginit. Cer referendum, audit, rugăciune, poate și o ploaie de compasiune de la Bruxelles. Dar nu oferă nimic concret. Nicio soluție. Nicio schiță. Doar metafore grețoase.
Și dacă își doresc cu sinceritate să devină protectori ai orașului, poate ar trebui să nu mai semene cu Păcală și Tândală în Revoluția de la Găleată. Lumea i-ar putea asculta – dar numai dacă încep să scrie ca niște oameni serioși, nu ca niște personaje respinse dintr-o piesă de Bacovia regizată de HBO.
Până atunci: noroc bun. Și căldură, din surse regenerabile de gândire.
