Într-un oraș aflat între trecutul improvizat și ambiția de modernizare, un simplu garaj a ajuns simbolul unei lupte mai mari: aceea dintre cetățeanul care își apără dreptul și administrația care își afirmă viziunea. În Tulcea, soții Dumitru și Gabriela Burlacu devin personajele centrale ale unei povești urbane care se repetă, cu ecouri tot mai puternice.
În 2010, familia Burlacu cumpăra și intabula un garaj pe strada Sabinelor. Acte notariale, carte funciară, sentimentul de siguranță al proprietății. Peste ani, Primăria le cere demolarea, fără vreo compensație. Motivul? Garajul e pe teren public. În ochii legii, poți avea garajul, dar nu și dreptul de a-l ține acolo.
Aici apare ruptura. Pentru mulți cetățeni, posesia de acte înseamnă protecție. Dar realitatea juridică e mai aspră: domeniul public nu poate fi privatizat. Contractele de închiriere sau concesiune expiră, se pot anula, iar intabularea construcției nu înseamnă drept asupra solului. Așadar, Primăria poate demola — și o face — chiar dacă cetățeanul se consideră nedreptățit.
Primarul Ștefan Ilie e categoric: „Garajele sunt istorie.” În viziunea sa, Tulcea trebuie să renunțe la acele construcții care sufocă orașul. Nu e doar o chestiune de estetică, ci una de funcționalitate: mai multe locuri de parcare, spații verzi, puncte de colectare a deșeurilor. Iar strada Sabinelor e un caz emblematic — un cartier în care garajele blochează nu doar spațiul, ci și dezvoltarea. Edilul avertizează că demolările vor continua, iar contestarea în instanță nu oprește procedura — poate doar, eventual, să aducă despăgubiri pentru construcția în sine.
Totuși, pentru cei vizați, mesajul e rece. Oamenii nu neagă nevoia de modernizare, dar cer respect. Vor explicații, nu ordine. Vor transparență, nu doar somații. Mai ales când simt că trecutul lor administrativ a fost, într-un fel, validat de aceleași instituții care azi le cer evacuarea.
Problema nu e demolarea în sine, ci ce vine după. În unele zone, cum ar fi în apropierea Școlii 12, terenurile eliberate au fost rapid transformate în parcări moderne. În altele, după ce garajele au căzut, au rămas noroiul și dezamăgirea. Iar când în loc de progres apare incertitudinea, proiectul urban devine conflict social.
Cazul Burlacu scoate la lumină o fisură: între ce spune legea și ce simt oamenii. Între litera actelor și spiritul justiției. Între visul unui oraș european și realitatea unor demolări grăbite. Garajele sunt mai mult decât construcții — sunt puncte de fricțiune între două epoci: una în care fiecare își improviza colțul lui de oraș și alta în care spațiul devine, brusc, „al tuturor”.
Un oraș modern nu se clădește doar cu buldozere. Se construiește cu răbdare, cu despăgubiri acolo unde e dreptul, și cu asumarea greșelilor trecutului. Garajele pot fi istorie, dar modul în care le scoatem din peisaj spune multe despre cine vrem să fim ca oraș. Tulcea are șansa unei transformări reale — dar doar dacă modernizarea nu înseamnă doar demolare, ci și încredere reconstruită.
