Casele de pe Belvedere încă privesc în gol, ca niște martori scoși din uz. Fațadele crapă, dar nu se prăbușesc, parcă doar pentru a demonstra că pot rezista și nepăsării. Asfaltul, pe porțiuni, încă mai păstrează conturul potcoavelor, deși căruțele au fost înlocuite demult de mașini parcate aiurea. Aerul e încremenit, dar nu inert. Ai senzația că dacă ridici vocea, deranjezi ceva ce doarme de zeci de ani.
Strada Belvedere din Tulcea, rebotezată între timp Mihai Eminescu, nu mai duce nicăieri. Dar a dus cândva. Era o stradă de graniță: între deal și baltă, între greci și lipoveni, între liniștea unui cartier cu vedere la Dunăre și agitația docurilor. Nu există placă memorială, nu există traseu turistic. Există doar o bucată de oraș care n-a fost înghițită complet de „modernizare”. Și tocmai de-aia merită să fie repusă pe hartă.
După 1860, când Comisia Europeană a Dunării începea să toarne infrastructura pe maluri, Tulcea începea să-și redefinească cartierele. Strada Belvedere era deja acolo. Nu apare în toate hărțile, dar apare în memoria celor care știu cum mirosea lemnul bătrân într-o casă grecească sau cum urla vântul printre acoperișurile înclinate din Comorofca. Acolo, pe panta aleasă de grecii orașului, strada Belvedere s-a format natural, fără ingineri și fără planuri urbanistice. Doar cu bun-simț topografic și nevoia de a trăi decent.
La est, fundătura. La vest, blocaj. Între ele, ani de glorie discretă. O vreme, Belvedere a fost o stradă bună. Din cele pe care nu le închiria nimeni, pentru că lumea voia să rămână. Panorama Dunării era aproape, dar zgomotul portului nu urca panta. Se auzeau doar lucrurile care trebuiau auzite: o roată de căruță, o înjurătură rostită în greacă, scârțâitul unei porți de fier. La capătul ei, strada Carpați trasa o linie groasă între lumea greacă și cea lipovenească. Așa s-a rupt strada în două, chiar dacă administrația a preferat s-o unească artificial sub numele poetului național. Eminescu nu a scris niciodată despre Belvedere, dar strada îi poartă acum numele, fără să știe de ce.
Sistematizarea comunistă a trecut pe alături. N-a demolat, dar nici n-a construit. A lăsat strada în voia soartei, în timp ce altele deveneau bulevarde sau șantiere. Belvedere a rămas mică, de neobservat, dar vie. În timp, a fost invadată de vile urâte, coșmelii improvizate și beton turnat fără noimă. Totuși, câteva case originale au rezistat. Nu prin vreo minune, ci prin încăpățânare. Acoperișuri de tinichea, ferestre cu storuri de lemn, curți umbrite de viță-de-vie – relicve care nu cer milă, ci măcar recunoaștere.
Ilustratele vechi din Tulcea n-au fost generoase cu periferia. Și totuși, Belvedere apare într-una. Nu cu portul, nu cu centrul, ci cu o stradă oarecare, dar care cândva avea sens. Dacă o regăsești, nu o recunoști. Dacă treci pe acolo, nu înțelegi de ce e importantă. Dar dacă o asculți cu răbdare, îți spune o poveste despre un oraș care a crescut haotic, dar și-a păstrat, ici-colo, fibra.
Strada Belvedere nu cere monument. Cere doar să nu fie ștearsă cu buretele. Nu pentru că ar fi excepțională, ci tocmai pentru că e banală în cel mai frumos sens: un fragment de oraș rămas întreg, din greșeală sau noroc, care încă poate fi înțeles. Dacă știi să cauți.
Sursă foto și documentare- prof. Nicolae Ariton (Misterele Dunării)
