Cine mă cunoaște știe că nu-mi place fotbalul. Știe că am tratat de sus – și la propriu, și la figurat – acest sport la care, credeam eu în aroganța tinereții, nu-ți trebuie prea mult creier, ci doar picioare, alergare și plămâni. N-am abandonat întrutotul ideea, semn că încă sunt tânăr și pe alocuri arogant… Ca fost divizionar A, B, fost vicecampion național la volei la juniori, însă, am tratat bălăcăreala fotbalului sătesc, de urbe mică dar cu pretenții, cu mult dispreț și ironie. Acum vreo 20 de ani, prin redacții, aruncam usturătoare ironii – „Cum? A bătut Avântul Baia cu 10-8 acasă la Rulmentul Medgidia? Incredibil. Puneți pe prima pagină meciul!”. Apoi… am început să îmbătrânesc, și toate chestiile categorice pe care le spuneam la tinerețe au început să pălească. Așa că- aici voiam să ajung– am să scriu despre fotbal și, da, o să-l pun chiar eu pe prima pagină.

Deci… de ce nu mai are fotbal Tulcea?!

Pe vremuri, când duminica era ziua stadionului, Tulcea trăia pentru echipa sa. În anii ’80, Delta Dinamo Tulcea era în Divizia B, cu sprijin de la Ministerul de Interne. “Dinamo” însemna, atunci, un flux constant de jucători trimiși “în teritoriu” – fundași, atacanți, portari cu pedigree de primă ligă. Stadionul “Delta” era mândria orașului: tribune pline, voci răgușite, oameni cocoțați pe gardul de sârmă de la peluză. În cantonamentul de lângă tribuna oficială – azi bloc de locuințe sociale – jucătorii trăiau ca într-o familie strictă: antrenamente dimineața, șah sau table seara.

Apoi a venit 1989, și cu el primul val rece al tranziției. Delta retrogradează în Divizia C, Ministerul își ia mâna, fabricile intră în declin, iar fotbalul local pierde sprijinul care-l ținuse pe linia de plutire. În loc de dueluri pentru promovare, urmează lupte pentru evitarea județeanului. Progresul Isaccea, Granitul Babadag, Arrubium Măcin – nume pitorești, dar echipe care se zbăteau în anonimat.

1997: prima moarte oficială. Delta dispare, îngropată sub datorii și lipsă de interes. Ani la rând, supraviețuirea vine de la Șantierul Naval Tulcea – echipă muncitorească, uneori în C, alteori campioană județeană – și de la o apariție exotică: Dinamo Coral Tulcea, amestec de tradiție și sponsor privat.

2005: renașterea. Dinamo Coral își cedează locul unei noi Delta Tulcea, cu Petre Marinescu președinte și Constantin Gache antrenor. Rezultatele nu se lasă așteptate: promovare din C în B încă din primul sezon.

2006-2007: apogeul. Delta domină Seria I a Ligii a II-a și câștigă, pe teren, dreptul de a juca în Liga I. Dar dosarul de licențiere nu e depus la timp, stadionul nu are nocturnă, tribunele nu corespund. Locul Deltei îl ia Ceahlăul Piatra Neamț, salvat de la retrogradare. În Tulcea, visul se sparge brusc: antrenorul pleacă, jucătorii-cheie se împrăștie. Ce putea fi începutul unei ere devine începutul declinului.

2009: Consiliul Județean se retrage din finanțare, Primăria rămâne singură și cu resurse tot mai mici. Disensiunile se mută în presă: primarul promite modernizarea stadionului dacă CJ plătește echipa, CJ-ul cere promovare ca să dea bani. Între timp, gazonul rămâne verde, dar conturile roșii.

2013: a doua dispariție. Delta se prăbușește, în ciuda milioanelor de lei cheltuite în anii precedenți. Tentativa de privatizare – cu Hagi și Popescu pe listă – eșuează. Tulcea rămâne din nou fără echipă.

2013-2019: Delta Dobrogea pornește din Liga IV-a, urcă în a III-a, prinde locul 2 în 2016, dar moare și ea în 2019, tot din lipsă de bani.

2023: un nou început, FC Delta Tulcea. Doi ani mai târziu, mesajul oficial e scurt și amar: “Lipsa unui sprijin financiar real ne obligă să ne recunoaștem înfrângerea.” Trei morți în jumătate de secol.

De ce nu mai are fotbal Tulcea?


Pentru că s-au prăbușit toți cei trei piloni:
Banii. Fără sponsori mari, doar finanțare publică volatilă.
Infrastructura. Stadion rămas în anii ’70 – fără nocturnă, tribune vechi, vestiare modeste.
Unitatea. Primăria și CJ-ul au preferat duelurile politice în locul unui proiect comun.

Azi, fotbalul se joacă doar în Liga IV, prin Pescărușul Sarichioi, Triumf Cerna, Partizanul Luncavița. Pe stadionul “Delta” se aud doar vrăbiile. Blocul din incintă, odinioară cantonament, are azi singurii spectatori permanenți: chiriașii cu balcon spre centru.

Și totuși, orașul are memorie. Încă se povestesc golurile lui Ștefan Ciobanu, paradele lui Emil Nanu, tribunele pline în meciurile cu Foresta sau Sportul. Încă există copii care bat mingea visând să îmbrace alb-albastrul. Încă există foști jucători, ca Daniel Iftodi, care spun cu amărăciune: “Din păcate, doar stadionul a mai rămas la Tulcea…”

Poate că într-o zi, cineva – un investitor, un fost mare fotbalist sau un primar cu ambiție – va înțelege că fotbalul nu e doar sport, e identitate. Până atunci, povestea rămâne o cronică neterminată, cu un final provizoriu și o întrebare deschisă:

Cât mai așteaptă Tulcea până să-și audă numele în microfonul crainicului de Liga I?

Liber la comentarii..

Lucrează în presă din 1991. Este cofondator al primului radio independent din România, Radio Galați (1991). Din 1995 activează în presa scrisă, ocupând funcții de redactor, redactor-șef și...

Join the Conversation

2 Observații

  1. Cum e peste tot e vorba , lipsa banilor , dar sa nu uitam ca Tulcea chiar nu are viitor fotbalistic . Atât timp cât nepăsarea si îndrumarea copiilor sa facă sport si sa fie sprijiniți (moral nu financiar ) de către părinți si autorități nu exista .Uni copii se cred vedete de la 10 ani si doresc prime de joc

Leave a comment

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.