Editorial/ 23 August-ziua în care orașul mergea drept și tăcea

Tulcea, 23 august. Dimineața nu începea cu ziar și cafea , ci cu apelul făcut cu pixul pe hârtie. Prezența era obligatorie, nu doar fizică, ci și ideologică. La uzină, în fața școlii, la poarta cooperativei, oamenii se strângeau, se aliniau, așteptau. În ochi li se citea o tăcere exersată, în mâini – pancarte, steaguri, chipuri pictate ale conducătorilor. Și soarele – același în fiecare an – stătea nemișcat deasupra, turnând fierbințeală și resemnare pe strada Isaccei.

Era 23 august – ziua în care istoria se juca în marș sincron.

Întreprinderile mari ale orașului – Combinatul Metalurgic, Șantierul Naval, ICNUT, Fabrica de Conserve – își trimiteau detașamentele în paradă, cu ordinea stabilită dinainte, ca într-un plan de intervenție. Fiecare muncitor știa cine e în față și cine urmează. Nu se improviza. Nu se întârzia. Nu se comenta.

Tribuna era montată, an de an, în fața Comitetului Județean de Partid. Acolo stătea Barbu Popescu, prim-secretarul județului, cu costumul aspru, de vară, și expresia fixă, căutând solemnitate într-un decor de carton vopsit. De-o parte și de alta – secretari, comandanți, directori, activiști. Nu vorbeau între ei. Priveau. Ca niște tablouri înrămate de sistem.

Coloanele de oameni veneau în valuri. Se striga tare: „Trăiască Partidul!”, „Ceaușescu, România!”. În realitate, era greu de spus ce strigau exact – cuvintele se amestecau cu sunetul difuzoarelor, cu pașii, cu respirația fierbinte a unei mulțimi care juca un rol fără replici proprii. Cei din față purtau pancarte cu litere uriașe, cei din mijloc țineau flori din hârtie colorată, cei din spate fluturau stegulețe mici. Niciodată invers.

Un copil purta portretul Elenei Ceaușescu. Nu știa cine este. Dar ținea bine rama, pentru că tovarășa învățătoare îi spusese: „Să nu-l scapi. Ai înțeles?”. Alt copil, îmbrăcat în costum popular, avea un buchet de garoafe în mâini. Nu pentru că ar fi știut ce înseamnă omagiul, ci pentru că așa fusese trecut pe listă. Avea 8 ani și un singur gând: „Când se termină?”

În spatele lor, muncitorii îmbrăcați curat – unii în salopete apretate, alții în costume cumpărate special – stăteau drepți. Nu din mândrie. Din obligație. Se făcuse repetiție. Se spusese clar: în dreptul tribunei, se încetinește pasul, se ridică lozincile, se aclamă tare.

Și așa se făcea.

Nu conta că erau 36 de grade, că asfaltul ardea, că cineva din rând leșina, că altcuiva îi tremura mâna sub portretul tovarășului. Nu exista pauză. Nu exista scaun. Orașul mergea. Toți mergeau.

După-masă, pe stadionul „23 August”, fetițe îmbrăcate în alb și albastru executau mișcări sincronizate, dirijate de o portavoce. Stăteau pe capace de conservă fixate în gazon. „Să nu ieși din cerc!” – le spusese cineva. Erau flori într-o coregrafie de carton. Sus, în tribune, oficialii aplaudau, zâmbind rar, ca într-un film mut despre patriotism.

Orașul era îmbrăcat de sărbătoare: steaguri peste tot, lozinci pictate de copii pe pânză, vitrine decorate cu spice de grâu și secere lipite pe geam. Se lustruiseră bordurile. Se vopsiseră copacii. Se adunaseră frunzele. Totul trebuia să pară viu, chiar și natura.

Seara, lumea cobora spre faleză. Nu pentru spectacol, ci pentru eliberare. Tonetele vindeau vată de zahăr, înghețată, câțiva mici. Era coadă, dar altfel de coadă. Fără stegulețe. Fără lozinci. Unii mergeau la cinema. Alții stăteau pe bănci. Într-un fel greu de explicat, orașul începea să respire iar.

https://music.youtube.com/watch?v=wayi9HlVhgQ

---

Nu toți s-au plâns. Unii au spus că era frumos. Că orașul se umplea de lume. Că te simțeai parte din ceva mare. Că, după defilare, mergeai cu prietenii la bere. Că ai prins carne la aprovizionare. Că te-ai văzut la televizor o secundă, într-o coloană de muncitori.

Dar, când e liniște, cei mai mulți recunosc adevărul: nu era o sărbătoare. Era o repetiție cu public. O demonstrație de loialitate. O zi în care nu aveai voie să spui „nu”.

Astăzi, când acea zi a fost aruncată în arhive, când steagurile s-au prăfuit și pancartele au fost arse, au rămas amintirile. Unele amare. Altele nostalgice. Toate, laolaltă, adevărate.

Și totuși – în tăcerea aceea ordonată, în lozincile acelea murmurate pe căldură, în copiii aceia cu flori de hârtie și ochi triști – s-a scris o filă de istorie. Nu despre glorie. Despre frică, supunere, adaptare.

Despre o zi în care un oraș întreg mergea drept și tăcea.