Când s-a anunțat că Tulcea își îngroapă sistemul centralizat de încălzire, lumea a oftat, dar a și sperat. În spatele blocurilor de pe strada Gării, printre țevile ruginite și amintirile unui cazan rece, s-a născut ideea: Asociația de Locatari Egreta să preia fosta centrală Energoterm CT 30 și să-și facă propria „micro-termoficare”.
Părea momentul perfect. S-au ținut ședințe, s-au făcut tabele, s-au desenat grafice cu prețuri pe metru pătrat. Doamna Mioara Iancu, președinta asociației, vorbea despre „cinci lei metrul pătrat” și „gigacalorii mai ieftine decât ale Energotermului”. Optimismul plutea, probabil singura căldură din acea perioadă.
Promisiuni și premise cât o flacără de brichetă
La început, semnele păreau bune. Chiar noi scriam, ( aici și aici ) despre un „proiect pilot”. Primăria promitea sprijin moral și „cadru legal de analiză”. Apoi a venit hârtia de la DIAP Tulcea, cu un ton glacial și număr de înregistrare impecabil – 16957 / 08.10.2025.
„Imobilul CT 30 este parte din domeniul public și poate fi închiriat doar prin licitație publică. Nu se poate transfera dreptul de folosință către asociație pentru producerea și furnizarea agentului termic.”
Traducere liberă: visul frumos se închide la ora 16:00, cu ștampilă și parafă. Legea 325/2006 și Legea 51/2006 spun că doar operatorii autorizați de ANRE pot furniza energie termică. Iar ședința asociației care a votat preluarea centralei? Doar 53 de persoane din 275 – prea puțin pentru democrația termică.
„Au avut grijă să ne spună frumos că nu se poate”
Doamna Iancu a povestit cronologia cu o sinceritate care bate cinismul oricărui comunicat oficial:
„Eu cred că aveau deja răspunsul făcut dinainte. Le-am depus cererea pe 8 și tot pe 8-9 era gata.”
Pe scurt, administrația a fost mai eficientă ca niciodată — doar când era vorba de refuz.
„Mi-au zis că doar închiriere prin licitație, dar mai jos îmi scriu că nici așa nu pot. Nu puteau , oare, să ne spună de la început?”
O frază care merită înrămată la intrarea în Primărie: refuzul elegant, acoperit cu o loțiune de „proceduri legale”. Sau, cum i-a spus un jurist, „o formă elegantă de a vă zice nu”.
Căldura speranțelor și frigul realității
Dincolo de acte și semnături, rămâne frigul.
„Mă întrebați cum o să ne încălzim? Habar n-am. Poate desfunda coșurile și ne încălzim cu lemne. La Dedeman am fost: 7.000 de lei o tonă de lemne tăiate, gata îmbălsămate.”
Doamna Iancu râde amar:„Foarte puțini și-au schimbat instalația electrică. Numai să nu luăm foc.”
Cam așa arată tranziția de la sistem centralizat la „soluții locale”: un amestec de disperare, prelungitoare arse și un coșar speriat.
Recunoștința de circumstanță
Când o întrebi dacă e supărată pe cineva, doamna Iancu răspunde cu o diplomație impecabilă:„Aș vrea să le mulțumesc domnului Bibu, doamnei Luca, domnului Bădilaș și domnului Baciu de la DIAP. M-au primit, m-au ascultat, m-au sfătuit.”
Tonul e perfect pentru o comedie administrativă. Mulțumirile pentru cei care „te-au ascultat” dar nu te-au ajutat efectiv sunt o formă de artă birocratică românească. E ca și cum ai mulțumi frizerului că ți-a admirat părul, dar nu ți l-a tuns.
Alternativele de avarie: între lemne, țevi și speranțe reci
După blocajul legal, locatarii de pe strada Gării au început să caute soluții pe cont propriu. Unii s-au debranșat complet, încântați de „gazul care vine până la iarnă”. Alții și-au cumpărat radiatoare electrice și speră ca siguranțele să reziste.
„Domnul primar a avut grijă și ne-a schimbat transformatorul… de la 400Kw la 500, ca să țină instalația. Dar foarte puțini și-au schimbat instalațiile electrice din casă”, spune doamna Iancu, cu o ironie blândă și lucidă.
Într-un oraș care a pierdut Energoterm și n-a câștigat nimic în loc, căldura rămâne un lux negociat între coșar, Dedeman și speranță.
