În pauza meciului România – Azerbaidjan, într-un colț al noii Danubius Arena, timpul a făcut pentru câteva minute cale întoarsă.
Acolo s-au strâns Cecilia „Cici” Ionescu, Florentina Nichitov (Uță) ,Raluca Cacencu, Suzan Mehmet , Miki Grecu și alte fete ale unei generații care, cu zeci de ani în urmă, făcea din baschet una dintre mândriile Tulcei. Federația Română de Baschet, prin președinta Carmen Tocală, și ea tulceancă și plecată spre marea performanță tot de aici, le-a oferit trofee pentru întreaga activitate și pentru ceea ce au însemnat în baschetul românesc.
Ceremonia a durat puțin. În spatele ei încăpeau însă vieți întregi.
Înainte de Danubius Arena a fost sala în care niște adolescente, multe eleve la „Spiru Haret”, băteau parchetul aproape zilnic sub privirile antrenorilor Mircea și Mioara Kosa. CSS Tulcea era lumea lor. Acolo au învățat să câștige, să piardă, să strângă din dinți și să o ia a doua zi de la capăt.
Acolo s-au legat și prieteniile care au supraviețuit scorurilor, cantonamentelor și deceniilor.
Au rămas până astăzi glumele lor, cele pe care numai ele le mai înțeleg. Au rămas amintirile drumurilor la meciuri, vestiarele, emoția dinaintea primului fluier și sunetul mingii lovind parchetul. Iar unele dintre fetele de atunci au ajuns până la tricoul echipei naționale.
Mingea nu le-a părăsit niciodată
Pentru câteva dintre ele, baschetul nu s-a terminat odată cu ultimul meci. Cecilia „Cici” Ionescu predă astăzi educație fizică în mediul universitar, iar Florentina Nichitov Uță este, pe lângă activitatea universitară, antrenoarea lotului național feminin Under 17. Miki Grecu este antrenoare de baschet si director adjunct la CSS.
Raluca Cacencu a mărturisit că revenirea naționalei la Tulcea a dus-o instantaneu înapoi în timp: „scârțâitul ghetelor pe parchet, fiorul dinaintea meciului și imnul României cântat de o sală întreagă”.
Suzan Mehmet , fostă jucăoare de Divizie, și-a amintit, la rândul ei, de „grupul restrâns de fete, majoritatea eleve la Haret”, care făceau cândva baschetul mândria orașului, alături de Mircea și Mioara Kosa.
„Jur că nu există o viață mai amuzantă și mai plină de bucurii!”- spune ea acum, dupa 4 decenii
În sala nouă au intrat, pentru o clipă, fetele de atunci
Poate că aceasta a fost cea mai frumoasă imagine a serii.
Pe parchetul strălucitor al Danubius Arena alergau fete foarte tinere. În tribune, copii priveau poate pentru prima dată baschet de asemenea nivel. Iar la câțiva metri de ei stăteau femeile care, cu zeci de ani înainte, fuseseră exact acei copii cu ochii mari și exact acele fete care alergau după o minge visând să ajungă departe.
Tulcea are acum o sală nouă. Dar, pentru câteva minute, în ea a intrat și vechea sală, cu zgomotul ei, cu antrenamentele nesfârșite, cu Mircea și Mioara Kosa lângă teren și cu un grup de adolescente convinse că lumea întreagă încăpea între două panouri.
Anii le-au schimbat viețile, chipurile și drumurile.
Un singur lucru pare să fi rămas neatins.
Când Cici, Florentina, Raluca, Suzan , Miki și celelalte s-au strâns din nou lângă teren, nu mai erau foste baschetbaliste.
Erau, pur și simplu, fetele de la CSS Tulcea.
Și erau din nou o echipă.
