Sub patrafirul politic tulcean : „Te lepezi de satana în numele lui Crin? Mă lepăd

S-a făcut o tăcere grea în altarul politicii tulcene. Două figuri cunoscute, Horia Teodorescu și Ștefan Ilie, stau în fața electoratului cu chipuri pioase și inimi – chipurile – curățate de ură. Preotul momentului, în persoana lui Crin Antonescu, îi privește tăcut de pe icoana electorală recent reîmprospătată. Ceremonia poate începe.

– Te lepezi de satana? 
– Mă lepăd. 
– Și de toate lucrările lui? 
– Și de toate. 
– Și de ce-ai zis despre Ilie în campania trecută? 
– Mă căiesc. 
– Și de Teodorescu?  
– L-am iertat.

Cândva prieteni, apoi rivali dușmănoși, acum parteneri de afacere electorală. Așa arată împăcarea sub patrafirul interesului național: o unire sfântă între PSD și PNL, oficiată cu sprijinul UDMR și binecuvântată de absența unei opoziții funcționale. Nu e iubire, e ritual. Nu e iertare sinceră, e spovedanie de imagine.

La prima vedere, pare că totul e în ordine. Cei doi foști rivali s-au întâlnit, au dat mâna, au rostit „unitate” și „cooperare” ca două rugăciuni de campanie și au anunțat susținerea comună pentru Crin Antonescu – tulceanul întors din exilul politic, reîntrupat ca salvator. Alegerea lui drept candidat pare nu doar logică, ci aproape mistică: e de-al locului și, mai ales, e singurul care nu i-a supărat pe amândoi în același timp.

Dar în spatele lumânărilor aprinse și al promisiunilor rostite cu voce joasă, rămâne mirosul de tămâie electorală ieftină. Să nu ne grăbim cu fericirea: mirii politici își zâmbesc frumos în fața fotografilor, dar își păstrează mâinile încordate, gata să revină la cuțite dacă se schimbă hramul puterii.

Și, totuși, cine altcineva ar fi putut oficia această cununie imposibilă?

USR-ul Elenei Lasconi? Cândva flacără reformistă, azi facțiune în derivă, mai preocupată de excluderi decât de opoziție. AUR-ul lui George Simion? Naționalism cu decor de muzeu, strigat tare și gândit puțin. Ponta Viorel – eternul revenit, candidat fără partid, dar cu nostalgicii la purtător. Iar Nicușor Dan, independentul absolut, rătăcit între dosare și tăceri în PDF, pare că visează urbanism într-o limbă pe care nici Bucureștiul n-o mai înțelege.

În acest pustiu doctrinar, alianța PSD-PNL apare ca un „sacrificiu” necesar. Sau, mai cinic spus, o logodnă din disperare. Odată începută, slujba trebuie dusă până la capăt. Chiar dacă jurămintele sunt făcute printre dinți, iar inelele – împrumutate.

Teodorescu și Ilie se leapădă public de păcatele trecutului: acuzațiile de incompetență, săgețile aruncate în campanii, jignirile ambalate în comunicate. Sinceritățile abrupte de ieri se spală în cristelnița realpolitik-ului. Alegătorii trebuie doar să creadă. Să creadă că această unire nu e o mascaradă, ci un pas spre „binele comunității”.

Iar Crin Antonescu, mirificul catalizator, tace. Nu-i greu – e expert și la vorbit, și la tăcut. De această dată, tăcerea e înțeleaptă: când te întorci în scenă ca simbol al echilibrului, orice cuvânt în plus e o fisură în vitraliu. Dar cât va rezista această icoană electorală înainte să se crape din nou la temelie?

Poate că în politică, ca în biserică, uneori credința e mai importantă decât faptele. Dar alegătorii știu deja: iertarea de campanie nu ține loc de fapte bune. Și nici spovedania televizată nu ține loc de administrație coerentă.

Așadar, rămâne întrebarea de după slujbă: această nuntă se oficiază cu dragoste sau cu teamă de păcatul singurătății politice?

Și dacă răspunsul e „mă lepăd”, atunci ce urmează după vot?

Un botez nou? Sau tot un divorț cu biserica-n drum?