În Tulcea, nimeni n-a întrebat vreodată „Ce ești?”. Aici întrebarea e alta:
„Cu cine ești?”
Asta nu e o vorbă frumoasă. E realitatea zilnică a unui oraș care a învățat să trăiască în opt limbi și să sufere într-una singură.
Dimineața, pe străzile liniștite, vezi femei cu baticuri legate strâns sub bărbie. Își fac semnul crucii invers, în stil vechi, și nu grăbesc nimic. Din curțile lor miroase a pește afumat, a icoane înnegrite de timp, a slujbe spuse încet, cu voce joasă, într-o slavonă uitată de lume, dar păstrată ca o rană care încă respiră.
Un pic mai jos, se aud din moschee pașii rari ai celor rămași. Chemarea muezinului se aude rar, dar când se aude, rupe liniștea ca o amintire a unei alte vieți, netulburate. În bucătăriile turcilor și tătarilor se taie baclavale aburinde. Cafeaua fierbe pe nisip. Nu se zice nimic. Doar se oferă. Asta e forma lor de „bună dimineața”.
La greci, biserica albă stă între blocuri ca un martor tăcut. În duminici, când clopotul bate, nu se grăbește nimeni. Dar vin. Pe jos. Încet. Ca spre un loc unde vorbesc cu ai lor plecați. La machedoni, rugăciunile se spun acasă, în limba bunicilor, fără ritual complicat, dar cu ochii sus și voce joasă.
Tulcea nu e un oraș cu o religie. E un oraș cu multe – toate trăite în tăcere, cu discreție, dar și cu o încăpățânare care refuză uitarea. Unii se închină cu trei degete, alții cu cinci. Unii se roagă în biserică, alții în casă, alții în genunchi pe covor. Dar toți se roagă pentru același lucru: să le fie bine copiilor. Și să nu le plece și ultimul.
La piață, un grec și un ucrainean se ceartă pe scrumbie. Pește gras, prins de dimineață. Nu se înțeleg, dar nu-i nevoie. Se știu de-o viață. În spatele lor, un copil aromân strigă după bunică-sa. Nimeni nu pricepe exact ce zice, dar toți înțeleg ce vrea: ceva din mâna ei, cald, cu gust de acasă.
Pe Dunăre, un pescar scuipă-n palmă și trage la rame. Nu spune nimic. Dar barca lui știe toate limbile și toate grijile. A învățat de la tatăl lui, care-a învățat de la tatăl lui. Dunărea n-are nevoie de traducere. O cunoști după cum te trage de mână dimineața, când ți-e somn și totuși te duci. Că n-ai de ales. Că trăiești cu ea sau deloc.
Tulcea nu e orașul cu etnii. Tulcea e un acoperiș cu opt familii care împart același pod. Fiecare are dulapul lui cu dureri, dar când arde casa, toți sar cu găleata.
Românii sunt lipiți peste tot ca mortarul. N-au nevoie să explice nimic. Îi recunoști după cum râd în fața necazului, cum pun masa pentru patru și încap opt, cum îți dau și din puțin, fără să se laude.
Niciun popor de aici n-a trăit ușor. Toți au pierdut câte ceva. Limba. Pământul. Copiii. Credința. Dar nimeni n-a uitat să salute. Să dea o mână. Să aducă un blid. Asta e Tulcea.
Orașul în care Dunărea nu curge. Stă. Te privește. Te sapă.
Orașul în care nu contează ce-ai în buletin, ci dacă știi să dai binețe și să respecți felul altuia de a se ruga.
Cine pleacă de aici o face cu gândul că n-o să se uite. Și totuși, când ajunge-n Germania, în Italia, în Anglia, îi lipsește fix ce n-a știut că are. Mirosul de borș pe scara blocului. Vecinul turc care nu zâmbește, dar ți-a lăsat baclava la ușă. Clopotul de la biserica grecească și tăcerea moscheii. Pescarul care n-a învățat altceva decât să iubească o apă care nu-l iartă niciodată.
Tulcea nu se laudă. Tulcea nu se plânge. Tulcea doar stă acolo, în capul Deltei, ca un bătrân care le-a văzut pe toate și tot mai aprinde candela.
Și dacă n-ai înțeles nimic din tot ce-am spus…
Vino. Bea o cafea. Mănâncă o scrumbie. Stai în tăcere. O să-ți spună ea.
Pe limba ta. Sau pe alta. N-are importanță.
Aici se trăiește cu alții. Nu lângă. Cu.