Despre Spitalul Județean de Urgență Tulcea circulă de ani de zile un folclor pe care aproape orice tulcean l-a auzit măcar o dată. Povești despre medici grăbiți sau aroganți, asistente care vorbesc de sus, pacienți lăsați să aștepte, oameni plimbați între uși, lipsă de empatie, nepăsare și, inevitabil, vechile discuții despre „atenții” și șpagă. Unele povești sunt exagerate, altele sunt spuse pe jumătate, iar multe nu pot fi verificate deloc. De aceea, ori de câte ori cineva ne-a relatat un asemenea episod, am cerut lucruri simple: nume, dată, documente, detalii. De foarte multe ori, exact acolo se termina curajul. „Nu vreau să apar”, „Mi-e teamă”, „Nu se schimbă nimic”.
Și, totuși, nu putem pune un spital întreg la zid pe baza unor povești spuse la colț de stradă. În SJU Tulcea sunt medici foarte buni, asistente care își fac meseria impecabil și oameni care muncesc într-un sistem sufocat de lipsa personalului. Generalizarea ar fi nedreaptă și prostească. Dar la fel de greșit ar fi să folosim această realitate ca paravan pentru orice comportament inacceptabil. Faptul că mulți își fac treaba bine nu înseamnă că pacientul trebuie să înghită în tăcere umilința atunci când cineva uită că omul din fața lui nu este o fișă, un număr sau un inconvenient.
Marți, 11 august, după publicarea unui alt caz care a stârnit reacții puternice, cel al lui Alexandru, copilul de 12 ani care a murit după ce fusese consultat la Spitalul Județean Tulcea, ne-a sunat o femeie. Nu îi vom publica numele, la rugămintea sa. Nu ne-a sunat să compare cazuri și nici să judece medicina. Ne-a spus simplu: „Vreau să vă povestesc ce a pățit mama mea.”
Mama ei se numește Stroia Paraschiva, are 68 de ani și locuiește în Isaccea. După ce a început să se simtă rău, femeia a intrat într-un lung șir de investigații. Fiica plasează începutul analizelor „undeva la începutul lunii iulie”: tomografie la rinichi, medic de familie, recomandări către ginecologie, nefrologie și alte specialități. Într-un alt pasaj al declarației, ea spune însă că încercările de a găsi un nefrolog în Tulcea începuseră încă din luna iunie.
Cu alte cuvinte, până la începutul lui august, familia Stroia căuta deja de câteva săptămâni un medic nefrolog.
Din iunie până în august: „Sunați luni”, „sunați vineri”, „după 15”
Fiica Paraschivei Stroia povestește că a sunat în repetate rânduri la Spitalul Județean de Urgență Tulcea. De la centrala spitalului era transferată către secția Medicală, acolo unde încerca să obțină o programare la nefrologie.
„De fiecare dată primeam cam același răspuns: sunați pe 15 ale lunii, după 15 ale lunii, sunați luni, sunați vineri. Cred că de vreo șase-șapte ori am făcut chestia asta”, spune femeia. La un moment dat, mama ei îi mărturisește că nu mai știe ce să facă pentru a ajunge la un medic.
Momentul care părea că va pune capăt plimbării telefonice vine luni, 3 august. De data aceasta, Paraschiva Stroia sună chiar ea. Potrivit fiicei, i se spune să vină vineri la Spitalul Județean Tulcea, între orele 10.00 și 12.00, direct pe secția Medicală, cu toate documentele.
„Vă rog frumos să veniți vineri pe secție cu toate documentele pe care le aveți. Noi nu facem programări. Programări fac doar medicii și veniți între ora 10 și 12 pe secția Medicală. Vă vede un medic și vă programează”, redă fiica discuția.
Pentru un tulcean înseamnă un drum până la spital. Pentru Paraschiva Stroia, pensionară în vârstă de 68 de ani, înseamnă aproximativ 35 de kilometri din Isaccea până la Tulcea, alți 35 înapoi, transport și bani scoși dintr-o pensie mică. Familia spune că numai drumul dus-întors a costat aproximativ 60 de lei.
Dar femeia face exact ce i s-a spus.
Vineri, 7 august, ora 9.30: Paraschiva Stroia ajunge la Spitalul Județean Tulcea
Vineri, 7 august, Paraschiva Stroia pleacă din Isaccea spre Tulcea. Deși fusese chemată între orele 10.00 și 12.00, la aproximativ 9.30 era deja în spital.
Fiica explică aproape tandru graba mamei sale: „Doamnele mai în vârstă, să fie corecte și să nu întârzie, vin mai devreme.”
Paraschiva Stroia urcă pe secția Medicală a Spitalului Județean, merge la cabinetul asistentelor, salută și explică de ce a venit: caută o consultație la medicul nefrolog Porumb. Potrivit relatării, i se spune să aștepte pe hol pentru că va veni asistenta medicului și o va prelua.
Se face ora 10.00. Apoi ora 11.00. Femeia începe să întrebe dacă medicul a venit.
„N-a venit, doamnă, o să vină”, spune fiica că i s-ar fi răspuns.
Trece aproape încă o oră. Paraschiva Stroia are 68 de ani, este cardiacă, potrivit familiei, îi este sete și are nevoie la toaletă. Dar, mai ales, vrea să afle dacă are rost să continue să aștepte.
La un moment dat, una dintre asistente i-ar fi spus să verifice chiar ea dacă medicul a ajuns. Femeia merge către cabinetul medicilor de pe secția Medicală, bate la ușă și intră.
Și de aici începe episodul care a determinat familia să ne telefoneze.
Vineri, 7 august, cabinetul medicilor: „Dar de ce ați venit la mine?”
În cabinet, spune fiica pacientei, se aflau două femei și un bărbat. Paraschiva Stroia întreabă dacă doctorul Porumb a ajuns. Cele două femei s-ar fi uitat spre bărbat, iar acesta începe să o întrebe cine este și de ce a venit.
Femeia explică. Se simte rău, și-a făcut analize, a trecut pe la mai mulți medici și i s-a recomandat un consult nefrologic.
Potrivit fiicei, răspunsul medicului ar fi fost:
„Dar de ce ați venit la mine? La alt medic nu puteți să mergeți?”
Paraschiva Stroia îi explică faptul că tocmai aceasta este problema: caută de săptămâni întregi un nefrolog și nu reușește să ajungă la unul. Medicul i-ar fi recomandat să revină luni, 10 august, la doamna doctor Roșu.
Atunci femeia îi spune de unde vine.
„Domnule doctor, eu am venit de la Isaccea și am plătit 60 de lei drumul dus-întors, ca să-mi spuneți să vin luni. Și luni dacă vin, ce îmi zice doamna doctor? Vin marți la dumneavoastră?”
Și mai spune ceva:
„Sunteți medic. Nu-i normal să mă consultați?”
Potrivit mărturiei, medicul i-ar fi cerut dosarul, ar fi privit documentele și analizele, însă recomandarea a rămas aceeași: să revină luni la celălalt nefrolog. Paraschiva Stroia îi spune că nu consideră normal să fie pusă din nou pe drum și „pasată de la un medic la altul”, apoi pleacă din cabinet foarte supărată.
Trebuie precizat limpede: nu știm ce program avea medicul în acea zi, dacă se afla în activitate de secție, ce obligații avea în acel moment și nici dacă, procedural, putea efectua atunci o consultație ambulatorie. Sunt lucruri pe care Spitalul Județean și medicul le pot explica.
Există însă și partea cealaltă, foarte simplă: Paraschiva Stroia nu venise de capul ei la ușa cabinetului. Venise la Tulcea după ce, luni, 3 august, fusese îndrumată telefonic să se prezinte vineri, 7 august, pe secția Medicală, între orele 10.00 și 12.00, cu toate documentele, pentru a fi văzută de un medic și programată.
7 august, după aproape două ore: „Cumpără-ți o apă și vino acasă”
După ce iese din cabinet, Paraschiva Stroia își sună fiica. Este nervoasă, obosită și dezamăgită. Fiica se teme să nu i se facă rău.
„I-am zis: mamă, du-te, cumpără o sticlă de apă, să nu ți se facă rău. Bea un pahar de apă, ia loc pe o bancă, într-un parc, liniștește-te, ia microbuzul și mergi acasă.”
Paraschiva Stroia părăsește Spitalul Județean și se întoarce la Isaccea. Consultația pentru care plecase de acasă nu avusese loc.
Luni, 10 august, ziua în care fusese îndrumată să revină la celălalt nefrolog, nu mai pleacă spre Tulcea.
„Mi-a zis mama: o să caut să mă duc în altă parte, în alt județ”, povestește fiica.
Poate că aceasta este cea mai amară propoziție din întreaga poveste. Nu o acuzație, nu o insultă și nici un diagnostic contestat. Paraschiva Stroia, o femeie de 68 de ani din Isaccea, ajunge la concluzia că preferă să caute medic într-un alt județ decât să mai reia drumul Isaccea-Tulcea.
În paralel, un alt drum
În perioada în care încerca să îi găsească mamei sale un nefrolog, fiica Paraschivei Stroia continuă căutările pe internet. Găsește un număr de telefon al unui centru din Tulcea și sună. Descoperă că este Centrul de Dializă.
De data aceasta, spune ea, îi răspunde „o doamnă asistentă foarte drăguță și foarte amabilă”. Îi explică situația, iar asistenta îi spune că medicul nefrolog pe care îl căuta figura în concediu, dar că se afla în acel moment acolo și îi face legătura telefonică.
Fiica reia toată povestea: telefoanele făcute din iunie, răspunsurile primite de la secția Medicală, „sunați luni”, „sunați vineri”, „după 15”.
I se recomandă din nou să telefoneze la Spitalul Județean Tulcea, să ceară secția Medicală și să obțină acolo o programare.
Exact traseul pe care îl făcea deja de săptămâni.
„Doamnă dragă, fac asta de la începutul lunii iunie”, spune ea că a răspuns.
Fiica explică inclusiv că este dispusă să plătească o consultație privată numai să găsească un medic. În cele din urmă, spune ea, i se sugerează să încerce la Constanța.
Și astfel cercul se închide aproape absurd: Isaccea, telefoane la Tulcea, Spitalul Județean, secția Medicală, Centrul de Dializă, din nou Spitalul Județean și, la capăt, soluția Constanța.
Nu este despre malpraxis…
Nu avem aici un caz în care putem spune că un diagnostic a fost greșit. Nu știm dacă vreun protocol medical a fost încălcat și nu putem afirma că starea Paraschivei Stroia s-a agravat din cauza faptului că nu a fost consultată în acea zi. Ar fi iresponsabil să facem asemenea afirmații.
Putem însă judeca ceea ce nu are nevoie de expertiză medicală: modul în care este organizat accesul unui pacient la medic, felul în care îi vorbești unui om bolnav și respectul acordat unui pensionar care vine de la 35 de kilometri distanță pentru că exact instituția respectivă i-a spus când și unde să vină.
Cronologia este simplă. Din iunie, familia încearcă să obțină o programare. Luni, 3 august, Paraschiva Stroia este chemată să se prezinte personal. Vineri, 7 august, ajunge înainte de ora stabilită, așteaptă aproape două ore și pleacă fără consultație. Luni, 10 august, refuză să mai facă drumul. Următoarea variantă pe care o ia în calcul este un medic din alt județ.
Asta nu mai este „folclor”.
Este o poveste cu date, locuri și oameni.
Poate că „oricum nu se schimbă nimic” trebuie să dispară primul
Fiica Paraschivei Stroia spune că intenționa să facă o reclamație la Colegiul Medicilor, dar programul de lucru nu îi permisese până acum. După ce a citit despre un alt caz petrecut la spital, spune că s-a hotărât să meargă mai departe.
„În locul mamei mele putea să fie un copil, un tânăr sau o altă persoană, chiar și în vârstă, poate cu probleme mult mai grave”, spune femeia.
Aici se termină povestea Paraschivei Stroia și începe, poate, discuția pe care Tulcea o tot amână.
Sunt convins că mulți dintre cititorii noștri au asemenea povești. Unele poate mai grave, altele doar revoltătoare. Le așteptăm. Dar nu vrem legende urbane. Vrem date, nume, documente, ore, bilete medicale, programări, mesaje, orice permite verificarea faptelor.
Și vrem și poveștile bune. Pentru că există. Medici care salvează oameni, asistente care rămân lângă pacient, oameni care își fac meseria cu decență și empatie. Tocmai lor le datorăm să nu băgăm gunoiul sub preș. Un medic bun nu este apărat ascunzând comportamentul nepotrivit al altuia.
Poate că o poveste nu schimbă nimic. Poate nici zece.
Dar dacă fiecare om care trece printr-o asemenea experiență își spune „lasă, oricum nu se schimbă nimic”, atunci sistemul primește exact ceea ce îi trebuie pentru a rămâne neschimbat: liniște.
Iar uneori, primul lucru care trebuie tratat într-un spital nu este pacientul. Este indiferența.
