Ruxandra Corniș Pop a emigrat în Statele Unite la vârsta de 4 ani și a cunoscut mai multe experiențe profesionale în trei decenii: studentă cu trei joburi simultane, finanțistă pe Wall Street și directoare care a negociat contracte pentru industria muzicală digitală.
Povestea ei a fost relatată pentru Weekend Adevărul. Totul începe la Timișoara, în anii ’80, într-o Românie comunistă. Plecarea familiei în SUA s-a produs prin intermediul unei burse Fulbright, program prin care profesori și cercetători americani veneau în România în schimbul deplasării unor români în Statele Unite.
„Tatăl meu, profesor de engleză, a primit o bursă Fulbright în America, în 1983. El și mama au fost lăsați să plece, dar eu și sora mea am rămas în România”, povestește Ruxandra.
Banii bursei intrau în conturile statului comunist, iar familiile rămâneau în țară drept garanție a întoarcerii. După un an, în 1984, familia s-a reunit în America, iar părinții au cerut azil politic.
Vioara, limbajul unei copile care nu vorbea engleză
Primii ani în SUA au fost marcați de mutări dese — Iowa, Boston, Virginia — în timp ce tatăl încerca să obțină o poziție universitară, iar mama și-a început studiile doctorale, devenind mai târziu specialistă în neurologie și logopedie. Un element a rămas constant: muzica.
„Familia mea era foarte muzicală. Ascultam operă, muzică clasică, balet. Tata era pasionat de Elvis și de rock. Muzica era peste tot în casă”, spune Ruxandra.
A început să cânte la vioară la doi-trei ani, iar instrumentul a devenit modul de comunicare într-o țară a cărei limbă nu o cunoștea: „Nu vorbeam engleză când am ajuns în America. În cele din urmă, vioara a devenit modul meu de a vorbi cu oamenii. Așa mi-am făcut prieteni. Așa comunicam”.
A cântat în orchestre pe tot parcursul liceului și facultății și este membră în Consiliul de Administrație al Operei Metropolitane din New York.
Adaptarea la o școală privată scumpă, alături de colegi din familii bogate, a fost dificilă: „Elevii își băteau joc de numele meu, de hainele mele. Noi eram foarte diferite, mâncarea noastră era diferită, felul în care ne comportam era diferit. Întotdeauna am simțit că trebuie să dovedesc de ce sunt în stare mie însămi, dar și lumii, părinților mei. Părinții mei și-au părăsit familiile pentru a ne asigura o viață mai bună în America”.
Trei joburi pentru o bursă la Columbia University
Educația a fost considerată de părinți „biletul” către o viață bună. Voluntariatul, sportul și implicarea în ziarul școlii i-au adus Ruxandrei o bursă la Columbia University, unde a studiat Finanțe începând din 1999.
New York-ul era însă un oraș scump, iar bursa acoperea doar o parte din cheltuieli. A lucrat simultan ca chelneriță și barman în Hamptons, la o firmă de brokeraj, la o companie muzicală și tura de noapte la Biblioteca Publică din New York, în celebra clădire cu lei unde s-a filmat „Ghostbusters”.
„Eram în tura de noapte, pentru că ziua mergeam la cursuri, și trebuia să aranjez cărțile pe rafturi”, povestește ea.
La absolvire, în 2003, a rămas cu datorii de aproximativ 100.000 de dolari pentru școlarizare — fără bursă, costul ar fi ajuns la 250.000 de dolari. A ales să plătească împrumutul cât mai repede, chiar dacă asta a însemnat un an și jumătate de mâncat orez cu sos de soia: „Am ajuns să mănânc orez zile întregi. Aveam acest mic aparat de gătit orez și puneam sos de soia pe el și asta mâncam pentru a putea să-mi achit împrumutul”.
Viață de robot la BlackRock
Cariera pe Wall Street a început la BlackRock, cel mai mare fond de investiții din lume, unde Ruxandra a lucrat în apropierea cofondatorului și CEO-ului Larry Fink. A petrecut un an în India, contribuind la extinderea operațiunilor offshore, iar în 2006 a participat la fuziunea BlackRock cu Merrill Lynch Investment Managers, moment în care compania a devenit un jucător uriaș pe piața internațională.
„A venit și momentul în care am început să fac bani. Veneam dintr-un loc în care nu aveam nimic, eram plină de datorii și apoi, dintr-odată, aveam limuzine negre cu șofer care mă duceau la întâlniri, mesele la restaurant îmi erau plătite, aveam asistenți”.
„Te transformai într-un robot concentrat pe muncă — și m-am descurcat foarte bine la asta. Dacă ajungeam să mă culc până la miezul nopții, era o zi minunată. Dormeam cam două ore pe noapte”, spune ea.
În acei cinci ani, Ruxandra spune că și-a pierdut practic o parte din vedere: „Nu mă tratam prea bine pe mine sau corpul meu, eram doar un robot și făceam bani. Am petrecut enorm de mult timp holbându-mă la cifre și încercând să înțeleg ce se întâmplă în spatele zgomotului. Aveam cinci monitoare în față pe care curgeau numere nonstop”.
===CORP===