În fiecare sâmbătă și duminică, începând cu 29 august , Ora de Tulcea vă plimbă , cu trăsura articolelor, în lumea poveștilor și misterelor orașului și județului nostru. Vor fi povestioare despre lucruri neștiute, care vor stârni pe alocuri zâmbete.Toate însă au și un sâmbure de adevăr și de aceea am numit rubrica noastră- Legendele Tulcei. Sorbiți-vă cafeluța și citiți Ora de Tulcea.
****
În Munții Măcinului, piatra păstrează căldura zilei mult după ce soarele s-a ascuns, iar izvoarele par întâmplări aproape neverosimile. Apa trebuie să-și caute drum printr-un pământ bătrân, ros de vânt și ars de veri fără milă. Poate tocmai de aceea, atunci când din stâncă izbucnește un fir limpede și rece, oamenii nu-l privesc ca pe un simplu accident al naturii. Îi caută o poveste. Iar Fântâna de Leac de lângă Măcin are una dintre cele mai tulburătoare povești ale Dobrogei: povestea unei fete pe care satul a numit-o mai întâi sfântă, apoi vrăjitoare și, în cele din urmă, a ucis-o.
Legenda nu vine dintr-o postare rătăcită pe internet. A fost consemnată de N.C. Munteanu-Sculeni în monografia „Măcinul și împrejurimile sale”, publicată în 1930, autorul atribuind relatarea lui P. Mihailovici, nume redat în unele reluări drept P. Mihailov. Textul începe cu Stroe, un cioban bătrân și bogat, cunoscut pentru credința lui. Avea avere, turme și trecere printre oameni, dar nu avea copii. Abia spre bătrânețe, spune povestea, Dumnezeu i-ar fi dăruit o fată.
„Sfânta lui Stroe”
Bucuria n-a ținut mult. Copila și-a pierdut mai întâi tatăl, apoi mama, rămânând singură într-o gospodărie care începuse să se pustiască. Înainte de moarte, mama îi lăsase o singură poruncă: să fie cuminte și să-și păstreze credința, căci alt sprijin nu mai avea. Fata a ascultat atât de bine, încât liniștea ei a început să-i neliniștească pe ceilalți. Ieșea rar, vorbea puțin, nu se amesteca în jocurile și vorbele tinerilor. Copiii o priveau cu teamă, iar satul îi găsise o poreclă care putea însemna deopotrivă respect și bănuială: „Sfânta lui Stroe”.
Nu împlinise 18 ani când peste așezare a venit o vară secetoasă. Odată cu arșița au apărut frigurile, numele vechi sub care oamenii puneau mai multe boli însoțite de febră, adesea malaria. Copiii s-au îmbolnăvit unul după altul, iar rugăciunile și posturile nu opreau molima. Într-o lume care nu cunoștea țânțarul ca purtător de boală, spaima trebuia să găsească un chip omenesc. L-a găsit în fata tăcută de la marginea satului.
La o adunare a capilor așezării, unul dintre oameni ar fi aruncat acuzația. Fiica lui Stroe era cauza nenorocirii. Ea adusese blestemul. Ea era vrăjitoarea. Ceilalți au primit vorba fără dovadă, poate pentru că frica se răspândește uneori mai repede decât boala. Fata pe care până atunci o numiseră sfântă a devenit, într-o singură seară, vinovata de serviciu.
Noaptea în care satul și-a judecat victima
Când cocoșii au cântat a doua oară, trei țărani s-au strecurat în curtea părăginită a lui Stroe. Au intrat în casă, au legat-o pe fată și au dus-o prin întuneric spre munții de la marginea satului. Legenda nu păstrează nicio judecată, nicio mărturie și nici măcar numele celor trei. Spune doar că au ucis-o și au îngropat-o lângă o stâncă, convinși că odată cu ea va dispărea și răul.
A doua zi, din locul în care fusese pus trupul fetei ar fi țâșnit apă. Rece, limpede și atât de curată, încât oamenii au văzut în ea răspunsul pe care nu-l mai puteau întoarce. Cei bolnavi care beau ori se spălau cu apa izvorului s-ar fi vindecat, iar mormântul presupusei vrăjitoare a devenit Fântâna de Leac. Satul își omorâse „sfânta”, iar muntele îi ridicase, în loc de cruce, un izvor.
Nu putem confirma că fata lui Stroe a existat ori că o crimă a avut loc acolo. Putem spune însă că povestea circula suficient de puternic încât să fie culeasă și tipărită acum aproape un secol. Fântâna există, iar tradiția izvoarelor vindecătoare s-a păstrat în nordul Dobrogei. Muzeograful tulcean Alexandru Chiselev a așezat locul de la Măcin alături de Pomul Dorințelor de la Războieni, Apa Licuvita dintre Beidaud și Neatârnarea și alte izvoare la care oamenii veneau pentru apă, sănătate și speranță.
Astăzi, drumul spre Fântâna de Leac urcă din apropierea Mănăstirii Izvorul Tămăduirii, spre Culmea Pricopanului. Apa continuă să curgă. Despre cei trei oameni nu mai știe nimeni nimic. Nici măcar cum îi chema.
Despre fata pe care au vrut s-o facă uitată vorbește încă muntele.
Surse: N.C. Munteanu-Sculeni, „Măcinul și împrejurimile sale”, relatare atribuită lui P. Mihailovici; Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea, „Izvorul Tămăduirii”; „Fântâni de Leac din Dobrogea”; Ziarul Lumina, reportaj despre Mănăstirea Izvorul Tămăduirii.
