Era noapte. Paștele. O biserică mică, de piatră, cu pereți reci și suflete obosite, dar încă încrezătoare că vor simți ceva. În jur, oamenii stăteau aproape unii de alții, ținând în mâini lumânări aprinse, ca niște insule de foc într-un ocean de întuneric. Fiecare flacără tremura, parcă în așteptarea unui cuvânt care să le justifice.
În colțul din spate, aproape de ușa grea care scârțâia la fiecare adiere de vânt, stătea Andrei. Doisprezece ani, tăcut nu din sfială, ci pentru că lumea nu-i vorbise niciodată cu sunete. Născut fără auz, fără glas, era obișnuit cu o liniște pe care ceilalți n-ar fi suportat-o nici cinci minute. Dar el trăia în ea. O purta ca pe o haină invizibilă.
Ținea în mâini o lumânare simplă. O strângea ușor, cu o grijă care trăda ceva mult mai profund decât învățăturile religioase. Nu avea rugăciuni pe buze, dar în ochii lui ardea ceva care semăna a credință. Nu din cea învățată, ci din cea simțită. N-avea nevoie să audă clopotele. Simțea cum vibra pământul.
Preotul, văzându-l, s-a aplecat spre mama băiatului și a spus, cu o undă de nedumerire:
— Ce rost are să vină, dacă nu poate înțelege nimic din ce se spune?
Femeia l-a privit o clipă. Apoi a răspuns, fără supărare, fără ironie, doar cu o tăcere care și-a găsit, în cele din urmă, vocea:
— Poate că el înțelege altfel. Poate chiar mai bine decât noi.
Preotul n-a zis nimic. Dar a înțeles. Sau a vrut să creadă că înțelege.
Când a venit momentul în care întreaga biserică răsună — „Hristos a Înviat!” — Andrei n-a răspuns. N-a clipit. N-a întors capul.
A rămas acolo, cu mâinile lui subțiri strângând lumânarea, privind cum flăcările altora se aprind, cum lumina se răspândește fără grabă, fără zgomot.
A zâmbit atunci. Un zâmbet scurt, dar adânc. Ca o promisiune făcută fără cuvinte.
Și în acel zâmbet era răspunsul.
În acel zâmbet era mai multă credință decât în toți psalmii din lume.