Există momente în viața politică a unei comunități când un gest simplu — un „da, am greșit” — tulbură mai mult decât o decizie a Curții Constituționale. Așa e și cu primarul din Tulcea, Ștefan Ilie, care, într-un peisaj politic unde „negarea până la ultima instanță” e sport național, a ales calea recunoașterii. A spus: da, am făcut. Dar ce, mai exact?
În 2023, în calitate de lider local al PNL, a cerut Gărzii de Mediu să nu sancționeze firme și primării „prietene” care încălcau normele de mediu. A sugerat că refuzul ar putea atrage pierderea sprijinului politic. Influență politică în interes de partid. DNA a investigat, Ilie a recunoscut, a semnat un acord de vinovăție și a primit o pedeapsă de un an cu amânare — fără închisoare, fără pierderea mandatului.
A fost, așadar, acest gest unul de onoare? Sau doar o strategie de avarie? Un calcul rece cu aparență de căință?
Pentru că fapta în sine — intervenția în favoarea unor „ai noștri” — nu e spectaculoasă în România. E un gen de rutină administrativă cu miros de influență. Dar asumarea, da, e un mic seism. Nu l-au luat în cătușe, nu a fugit în Madagascar, nu a invocat statul paralel. A spus: da. Și și-a văzut de treabă.
Dar nu ne grăbim. O asemenea recunoaștere nu înseamnă neapărat remușcare. Poate fi doar expresia unei eficiențe juridice impecabile. Pentru un politician în plină ascensiune, care nu vrea să-și vadă cariera prăbușită între comunicate și recursuri, un acord de recunoaștere e, fără îndoială, cea mai inteligentă mișcare. Scapi de spectacolul procesului. Rămâi pe funcție. Pari chiar responsabil.
A fost, deci, Ștefan Ilie curajos? Sau doar pragmatic?
Depinde cine întreabă. Dacă întrebi un avocat, îți va spune că e „o soluție procedurală optimă”. Dacă întrebi un alegător, probabil vei primi un oftat și-un „toți fac la fel”. Dar dacă întrebi propria conștiință? Dacă te pui, preț de câteva secunde, în locul lui Ștefan Ilie — ce ai face? Ai recunoaște? Ai lupta? Ai nega până în pânzele albe?
România are politicieni condamnați care se țin de scaun cu o mână și de retorica martirajului cu cealaltă. Recunoașterile sunt rare. Mai apar ici-colo: primarul din Șuțești, funcționari obscuri. Dar la un primar de municipiu? Rar.
Ilie n-a fost nici martir, nici complet resemnat. A fost, poate, cel mai periculos amestec: rațional. A gândit-o. A cântărit. A ales. Și-a făcut un calcul — nu moral, ci politic. Și, în mod paradoxal, tocmai această raționalitate ne provoacă cel mai mult. Ne obligă să ne întrebăm: oare câți dintre noi n-am face la fel dacă miza ar fi propria piele, funcția, cariera, reputația?
Eu? Aș vrea să cred că aș demisiona. Că aș spune: „Am greșit, plec.” Dar n-am fost în acel birou, între un telefon de la DNA și o ședință de consiliu local. Și tocmai de-asta, editorialul ăsta nu e o judecată. E o invitație la un exercițiu de sinceritate.
Tu, cititorule, ce-ai fi făcut în locul lui Ștefan Ilie?
Gândește-te bine, înainte să răspunzi. Căci adevărul — dacă-ți dai voie să-l rostești — nu o să-ți placă întotdeauna.