La Sfântu Gheorghe, peștii cei mari au avut întotdeauna două vieți. Una în apă și alta, mult mai lungă, în poveștile pescarilor. Iar după câteva decenii de povestit la masă, la cherhana sau turiștilor veniți în Deltă, un morun de 675 de kilograme poate ajunge lesne „cât o tonă”.
Numai că, în cazul de față, adevărul este și mai frumos decât legenda. Morunul de 675 de kilograme chiar a existat, potrivit unei mărturii locale păstrate în mai multe surse. Iar monstrul de aproape o tonă pare să fi existat și el. Doar că vorbim, cel mai probabil, despre doi pești diferiți, despărțiți de aproape un secol, pe care memoria locului i-a amestecat încet până când au devenit unul singur.
Copilul care n-a mai uitat monstrul
Eduard Acsente, fiu al satului Sfântu Gheorghe și unul dintre oamenii care au strâns fotografii și mărturii despre vechiul pescuit din localitate, avea în jur de 12 ani când brigada de pescari din care făcea parte tatăl său a adus un morun uriaș.
Se întâmpla, potrivit relatărilor sale ulterioare, în jurul anului 1983.
Cifra pe care Acsente a păstrat-o în memorie este precisă: 675 de kilograme. Și mai precisă este cealaltă: din femelă s-ar fi scos 145 de kilograme de icre.
„Aveam vreo 12 ani atunci, dar şi acum revăd monstrul”, avea să povestească el peste ani.
Detaliul apare și într-un articol din Curierul Ucrainean, care prezintă albumele realizate de Eduard Acsente despre istoria localității și pescuitul de la Sfântu Gheorghe. Acolo este pomenit explicit anul 1983, cu formularea prudentă „prin anul ’83”, brigada tatălui său, greutatea de 675 kg și cele 145 kg de caviar.
Nu am găsit o fotografie identificată cert ca fiind a acelui exemplar și nici un registru de cherhana sau un document de cântărire pe care să putem pune degetul și spune: acesta este morunul. Așadar, cele 675 de kilograme rămân o mărturie orală foarte precisă, repetată constant de același martor, nu un record certificat printr-un proces-verbal pe care îl avem astăzi în față.
Dar dimensiunea nu are nimic neverosimil.
La Sfântu Gheorghe chiar au existat pești de aproape o tonă
Aici începe partea în care legenda se complică.
Cu aproape un secol înaintea morunului văzut de copilul Eduard Acsente, la gura brațului Sfântu Gheorghe fusese înregistrat un exemplar și mai mare. Literatura de specialitate care îl citează pe Grigore Antipa vorbește despre un morun de 882 de kilograme prins în 1890. Unele relatări moderne dau 886 sau 888 de kilograme, iar paginile turistice au rotunjit, foarte omenește, povestea la „aproape o tonă”.
Așadar, peștele de aproape o tonă nu pare să fie morunul de 675 kg căruia pescarii i-au mai pus câte 50 de kilograme de fiecare dată când au spus povestea. Mai degrabă, două capturi uriașe de la Sfântu Gheorghe s-au suprapus în memoria colectivă.
Una este captura relatată de Acsente, din jurul anului 1983: 675 kg și 145 kg de icre.
Cealaltă este uriașul consemnat de Antipa la 1890: 882 kg, la gura brațului Sfântu Gheorghe. Un studiu privind migrația peștilor din Dunărea românească amintește atât exemplarul de 882 kg, cât și un alt morun, de 560 kg, prins ulterior la gurile Dunării și păstrat la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.
Când două asemenea animale apar în istoria aceluiași sat, legenda nu mai are foarte mult de muncă.
O lume în care caviarul putea fi mâncare de copii
Mai greu de imaginat astăzi decât morunul de 675 kg este, poate, lumea din jurul lui.
Sfântu Gheorghe trăia din pește. Sturionul nu era o apariție exotică pe care oamenii o fotografiau cu telefonul și o eliberau. Era meserie, venit, hrană și marfă de export.
Carmacele, uneltele specifice vechiului pescuit la sturion, erau șiruri de cârlige mari fixate pe traseele de migrație ale peștilor. În filmările British Pathé realizate în Delta Dunării în 1962 apar tocmai pescarii care pregătesc asemenea unelte și sturionii uriași care făceau atunci parte din economia Deltei. Reportajul britanic vorbea despre caviarul românesc ca despre o marfă trimisă în lumea întreagă.
Iar cifrele vechi arată cât de diferită era Dunărea de astăzi. O relatare Radio România Internațional, bazată pe date istorice despre sturioni, arată că în zona Sfântu Gheorghe, în 1903-1904, erau capturați într-un singur an 4.250 de moruni și 10.570 de nisetri.
Morunul nu ajungea numai la cherhana.
Palașca Varemic, localnică din Sfântu Gheorghe, își amintea cum familiile pescarilor primeau bucăți din grăsimea peștelui. Era tăiată cubulețe, prăjită asemenea slăninii și păstrată. Copiii o mâncau cu roșii din grădină.
Într-o lume în care astăzi câteva zeci de grame de caviar sunt produs de lux, replica ei sună aproape neverosimil:
„În cel mai rău caz, când nu aveam ce mânca, mâncam caviar.”
Nu era fudulie. Era geografie.Acolo se afla peștele.
Morunul era „porcul” pescarului din Deltă
Comparația folosită de oamenii din Sfântu Gheorghe spune mai mult decât o pagină de gastronomie: morunul avea „slănină”.
Din stratul gros de grăsime se făceau acele jumări de pește, iar untura rezultată era păstrată în recipiente pentru mai târziu. Aproape tot era folosit.
Pe de altă parte, icrele negre luau alt drum. Valoarea lor transformase pescuitul la sturion într-una dintre cele mai bănoase meserii ale locului. Acsente își amintea că pescarii puteau câștiga în anii comunismului sume enorme pentru vremea respectivă și vorbea, cu umor, chiar despre banii ținuți „fără știrea nevestei”.
În spatele prosperității era însă o meserie grea și periculoasă. Morunii veneau din Marea Neagră și urcau Dunărea pentru reproducere. Pescuitul se făcea în condiții în care o furtună putea schimba într-o clipă o zi bună într-o tragedie.
De aici și respectul aproape superstițios al pescarilor pentru apă, vreme și anumite zile în care nu trebuia ieșit la pescuit.
CITIȚI AICI- CELELALTE 8 EPISOADE DIN LEGENDELE TULCEI
Cum dispare un monstru
Astăzi, un morun de asemenea dimensiuni prins la Sfântu Gheorghe ar provoca probabil o mobilizare de biologi, autorități și televiziuni.
România a interzis pescuitul sturionilor sălbatici. Din 2021, interdicția este stabilită pe perioadă nedeterminată, iar legea interzice inclusiv folosirea carmacelor. Un sturion prins accidental trebuie eliberat. Morunul, Huso huso, este încadrat în legislația românească drept specie critic periclitată.
Declinul este brutal când îl pui în cifre. Datele centralizate de proiectul Danube Sturgeons arată că, în România, capturile totale de sturioni au scăzut de la 1.144 de tone în 1940 la mai puțin de opt tone în 1995. Barajele, pierderea locurilor de reproducere și mai ales pescuitul excesiv au redus populațiile care, vreme de generații, păruseră inepuizabile.
De aceea, povestea morunului de 675 de kilograme nu este interesantă doar pentru că vorbește despre un pește monstruos.
Este fotografia, fără fotografie, a unei alte Delte.
Un copil de 12 ani vede un pește de 675 de kilograme. O femeie își amintește cum mânca jumări de morun cu roșii. Caviarul era pus pe masă când nu mai era altceva de mâncare. Iar la gura Sfântului Gheorghe existaseră cândva pești atât de mari încât Antipa nota unul de 882 de kilograme.
După aceea au trecut anii.
Morunul de 675 de kilograme s-a întâlnit în povești cu cel de 882. Opt sute optzeci și doi s-a făcut 886, apoi 888, apoi „aproape o tonă”. Și undeva, între cifra din registru, amintirea copilului și povestea spusă turistului la un borș de pește, animalul adevărat a devenit monstru.
Așa se nasc, până la urmă, legendele bune ale Deltei.
Numai că aceasta are un amănunt rar: monștrii au existat cu adevărat
