În decembrie 1921, la cinci ani după ce războiul trecuse peste Tulcea, autoritățile îl căutau pe Simion Hussar. Nu ca să-l aresteze și nici ca să-l cheme din nou în fața judecătorilor. Dimpotrivă, statul voia să-i comunice că fusese grațiat pentru una dintre condamnările primite înainte de război. Numai că omul nu mai era acolo. Existau dosarele lui, sentințele, ziarul pe care îl condusese, soția și cei trei copii. Lipsea chiar Simion Hussar. Din acel moment, urma lui se pierde atât de bine încât, după mai bine de un secol, încă nu știm unde și cum s-a terminat povestea gazetarului tulcean.
Hussar nu fusese deloc un om ușor de pierdut din vedere. Născut în 1862 la Bârlad și cu doar patru clase primare, ajunsese la Tulcea și intrase într-o meserie pentru care, în acea vreme, diploma conta uneori mai puțin decât curajul, încăpățânarea și talentul de a-ți face dușmani. Conducea „Ecoul Dobrogei”, săptămânal apărut într-o nouă serie din august 1910 și autointitulat „organ independent al intereselor Dobrogei”. Ziarul avea să-și scoată ultimul număr la 28 iulie 1916, cu numai câteva săptămâni înainte ca România să intre în Primul Război Mondial.
Tulcea acelor ani avea o presă surprinzător de vie. Se polemiza, se atacau primari, prefecți, profesori și adversari politici, iar gazetarul de provincie trebuia să fie în același timp reporter, administrator, vânător de abonamente și, uneori, propriul său agent de distribuție. Hussar umbla prin comune, asculta povești și se întorcea cu ele la ziar. Nu întotdeauna cei despre care scria erau încântați să se vadă tipăriți.
În vara anului 1915, la Corugea, un negustor i-a povestit despre un scandal local și, observând că ziaristul își ia notițe, i-ar fi cerut să nu publice. Hussar s-a întors la Tulcea și a publicat. Titlul avea ceva care ar funcționa impecabil și astăzi: „Din ticăloșiile satelor”. Numai că răspunsul nu a venit prin comentarii furioase pe internet, ci prin tribunal. Preotul și primarul din Corugea s-au considerat calomniați, iar cazul a ajuns la Curtea cu Jurați.
Nici asta nu l-a făcut mai prudent. Câteva luni mai târziu l-a atacat în ziar pe Constantin Motomancea, directorul Liceului „Carol” din Tulcea, actualul Colegiu Dobrogean „Spiru C. Haret”. A urmat un nou proces și, în 1916, Hussar a fost condamnat pentru calomnie, pedeapsa fiind redusă ulterior la două luni de închisoare și 200 de lei amendă. Cercetările făcute de istoricul Lucian Țugui în dosarele Curții cu Jurați scot însă la iveală ceva mult mai interesant decât certurile unui gazetar cu notabilitățile orașului.
În timp ce tribunalele îl judecau pentru articole, Siguranța îl urmărea pentru politică.
România era încă neutră, Europa se afla deja în război, iar autoritățile supravegheau atent propaganda în favoarea celor două tabere. Rapoartele Brigăzii Speciale de Siguranță Tulcea îl descriau pe Hussar ca pe un simpatizant al Puterilor Centrale, care vorbea favorabil despre Germania și răspândea asemenea opinii prin ziar și în discuțiile purtate prin județ. O informație din dosare ridică și mai multe semne de întrebare: Hussar ar fi primit o „scrisoare de valoare” de 4.000 de lei de la Legația Austro-Ungariei din București.
Pentru Siguranță, asta era suficient cât să privească „Ecoul Dobrogei” cu alți ochi. Hussar a fost urmărit, reținut, eliberat și apoi arestat din nou. În rapoarte apare chiar suspiciunea că lua notițe despre trupele ruse aflate în zonă. Nu există însă, în documentele cunoscute până acum, o condamnare definitivă pentru spionaj. Putem spune că era suspectat și supravegheat de autoritățile române. Mai departe ar însemna să pronunțăm noi sentința pe care istoria n-a păstrat-o.
Apoi a venit războiul la Tulcea.
În ultimele luni ale lui 1916, frontul urca prin Dobrogea, administrația românească se pregătea să plece, iar orașul se îndrepta spre ocupație. În noiembrie, Hussar se afla încă în arest și protesta împotriva măsurii. Autoritățile centrale cereau să fie anchetat și, dacă existau probe, trimis în judecată. La 22 decembrie 1916, trupele bulgare au intrat în Tulcea. Instituțiile românești s-au retras, orașul a intrat într-o altă lume, iar documentele încep să piardă oameni printre pagini.
Printre ei, Simion Hussar.
Lucian Țugui avansează ipoteza că, dacă ziaristul se afla încă în arest când au sosit trupele Puterilor Centrale, ar fi putut fi eliberat de noii ocupanți, mai ales ținând cont de simpatiile politice pe care i le atribuise Siguranța. Este însă doar o ipoteză. Nu știm dacă Hussar a plecat în Bulgaria, în Austro-Ungaria, în altă parte a României sau nicăieri dintre acestea. Nu știm dacă și-a schimbat numele, dacă a trăit încă mulți ani ori dacă războiul l-a înghițit pur și simplu. Nu am găsit un act de deces, o adresă nouă sau un articol semnat de el după 1916 care să închidă povestea.
Cinci ani mai târziu, statul român și-a amintit din nou de gazetar.
În decembrie 1921, autoritățile tulcene trebuiau să-i comunice că beneficiase de grațiere pentru sentința primită înainte de război. Era aproape o glumă birocratică: Hussar executase deja pedeapsa, fusese apoi ținut în arest din alte motive, trecuse prin război și ocupație, iar statul venea acum să-i spună că îl iertase.
Numai că nu mai avea cui.
Gazetarul a fost căutat și nu a fost găsit. Omul pe care Siguranța îl urmărise prin comune și târguri, omul ale cărui articole ajungeau la judecători și ale cărui opinii urcau prin rapoarte până la Ministerul de Interne dispăruse din raza tuturor instituțiilor care, cu numai câțiva ani înainte, știau aproape fiecare pas pe care îl făcea.
Aici stă misterul adevărat al lui Simion Hussar. Nu vorbim despre un personaj apărut într-o legendă și căruia timpul i-a împrumutat o biografie. Hussar a existat din belșug. Avem anul nașterii, familia, ziarul, articolele, procesele, condamnarea, rapoartele poliției și oamenii pe care i-a supărat. Avem până și cei 4.000 de lei care au atras atenția Siguranței.
Nu avem finalul.
Poate că a plecat atunci când a înțeles că Tulcea nu mai era un loc bun pentru el, indiferent cine avea să câștige războiul. Poate că și-a început altundeva o viață în care numele Simion Hussar nu mai apărea pe frontispiciul niciunui ziar. Sau poate că războiul l-a înghițit, așa cum a făcut cu atâția oameni ale căror destine n-au mai încăput în registre.
Mai mult de atât nu putem spune fără să inventăm.
Rămâne însă o ironie aproape prea bună pentru un gazetar. Simion Hussar își petrecuse anii scoțând la lumină poveștile altora, notând nume, scandaluri și lucruri pe care unii l-ar fi preferat tăcut. Le așezase pe toate în pagină, cu cerneală neagră și titluri suficient de tari încât să ajungă până la tribunal.
Când a venit rândul propriei sale povești să primească ultimul paragraf, hârtia a rămas albă.
„Ecoul Dobrogei” tăcuse în iulie 1916. Câteva luni mai târziu a tăcut și omul care îl conducea. Statul l-a mai căutat o dată, în 1921, ca să-i spună că îl iertase.
Simion Hussar nu s-a mai prezentat să afle.
