Mi-a povestit-o un prieten, cu un ton de parcă tocmai participase la un sketch absurd regizat de Kafka și filmat de TVR în anii ’90.
În vara unui an trecut, un bărbat cu avion personal s-a gândit să aterizeze la Tulcea. Nu din greșeală, nu pentru pescuit, nu mânat de vreo chemare spirituală. Avea o întâlnire de afaceri și un prieten local care îl aștepta cu optimism și un plan simplu: avionul vine, omul coboară, afacerea se discută. Civilizat. Occidental. Aproape SF.
Primul pas: telefon la Aeroportul Delta Dunării. Răspunsul a venit cu precizia unui act notarial:
— Nu se poate ateriza. E ceață.
Aici povestirea devine poetică. Pentru că afară era senin. Cerul, albastru cât vezi cu ochii. Soarele, strălucitor. Păsările, în zbor fără echipament de protecție. Meteorologii? Confirmau seninătatea. Copiii? Făceau baloane de săpun..
— Ceață? întreabă prietenul meu. Unde? În dulap?
Se insistă. Omul cu avionul mai sună o dată. Și încă o dată. Niciun rezultat. La sol, începe mobilizarea generală. Se ia în calcul Constanța. Brăila , chiar și Tg Mureș. O poieniță discretă cu un drum forestier drept. Orice pistă care nu e alergică la soare.
Între timp, omul din avion devine constructiv, pe alocuri obsesiv-compulsiv
— Am toate datele. Nicio urmă de ceață. Pot plăti. Să-mi trimită factura, actele, certificatele. Aterizez, discut, plec. Simplu.(Intre noi fie vorba, să știți că nu e deloc ieftin să aterizezi pe un aeroport)
Era în jurul orei 15. Încă erau speranțe. Până când, la 15:10, vine verdictul final, rostit cu o voce liniștită, aproape caldă:
— Ne pare rău. Nu puteți ateriza astăzi. Programul nostru e până la ora 16. După aia… plecăm acasă.
Și așa a fost. Nicio dramă. Nicio revoltă. Doar un avion care s-a întors din drum, o afacere amânată și un aeroport care și-a respectat cu sfințenie programul. Era ora 16. Funcționarii au plecat. Cerul a rămas la fel de senin, dar inutil.
În fond, cum să concurezi cu un program de lucru? Poți avea bani, motor funcțional și vizibilitate cât pentru trei aeroporturi, dar dacă ora e 16:01, ai pierdut zborul către realitate.
Omul cu avionul există. Și prietenul meu există. Telefonul s-a dat. Ceața n-a fost. Dar regula – o, regula! – a fost aplicată exemplar. La 16:00, aeroportul închide. Nu se mai zboară. Nu se mai întreabă. Se pleacă acasă. De parcă realitatea însăși ar avea program scurt.
Și da, nimeni n-a fost rănit în această poveste: niciun pelican, niciun funcționar . Totul a decurs normal. Poate prea normal.