Legendele Tulcei (5)/Vulturul dispărut de pe deal. Povestea monumentului

În fiecare sâmbătă și duminică, începând cu 29 august , Ora de Tulcea, vă plimbă , prin articole, în lumea poveștilor și misterelor orașului și județului nostru. Vor fi povestioare despre lucruri neștiute, care vor stârni pe alocuri zâmbete.Toate însă au și un sâmbure de adevăr și de aceea am numit rubrica noastră- Legendele Tulcei. Sorbiți-vă cafeluța și citiți Ora de Tulcea.

***

Cine urcă astăzi pe Colnicul Hora și se oprește o clipă înaintea Monumentului Independenței are impresia că lucrurile au stat acolo dintotdeauna exact așa: obeliscul alb ridicat peste oraș, dorobanțul de bronz cu arma pe umăr și, ceva mai sus, vulturul cu aripile desfăcute, privind Dunărea de parcă ar fi primit în grijă tot ținutul dintre dealuri și apă. Imaginea este atât de bine lipită de Tulcea, încât pare imposibil să mai desprinzi vulturul și soldatul de monument. Și totuși, timp de mai bine de patru decenii, tulcenii au urcat același deal, au privit același oraș și au găsit acolo un monument fără amândoi.

Povestea începe într-o Tulce mult mai mică, într-un oraș încă tulburat de schimbarea de stăpânire și de lumea nouă care venea peste Dobrogea. În toamna lui 1879, la numai un an după instalarea administrației românești, Carol I a ajuns la Tulcea și, pe 17 octombrie, a pus pe deal piatra de temelie a unui monument menit să amintească Războiul de Independență și intrarea Dobrogei în componența României. Gestul a fost solemn, locul ales cu grijă, iar priveliștea era probabil la fel de bună și atunci. Numai că de la piatra pusă în pământ până la monumentul pe care îl vedem în fotografiile de început de secol avea să treacă aproape un sfert de veac.

Banii s-au strâns greu, prin subscripție publică și cu sprijinul „Ligii pentru propășirea Dobrogei”. Sculptorul Giorgio, sau George, Vasilescu a gândit ansamblul într-o manieră grandioasă, potrivită epocii: un obelisc înalt de 22 de metri, vizibil din oraș și de pe Dunăre, iar la bază două figuri uriașe din bronz. Una era dorobanțul, soldatul simplu al Independenței, cu pușca pe umăr și goarna în mână. Cealaltă era vulturul, cu aripile larg deschise, aproape teatral, un vultur făcut să domine dealul și să se vadă de departe.

Vasilescu n-a mai apucat să-și vadă lucrarea terminată. A murit în 1898, iar proiectul a fost continuat de sculptorul Constantin Bălăcescu. Dorobanțul a ajuns la Tulcea în 1899, vulturul în anul următor, iar la 2 mai 1904 monumentul a fost inaugurat oficial în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta. Există cărți poștale de la începutul secolului trecut care păstrează imaginea acelui monument dintâi. Dealul era aproape gol, Tulcea se întindea mult mai puțin sub el, iar cele două statui, vulturul și dorobanțul, par uriașe în comparație cu orașul din vale. Într-una dintre aceste imagini, datată la începutul anilor 1900, vulturul original își întinde aripile peste o Tulce care astăzi nu mai există decât în fotografii.

Așa arăta monumentul pe care îl știau bunicii și străbunicii noștri înainte ca războiul să dea buzna și peste acest colț de Dobroge.

Legendele Tulcei (4)/Mormântul pe care oile refuzau să-l calce. Legenda lui Sarı Saltuk din Babadag

Când războiul a urcat pe deal

Primul Război Mondial n-a cruțat Tulcea și nici monumentul de pe Hora. Orașul a intrat sub ocupație, iar ansamblul ridicat cu atâta trudă a fost distrus. Vulturul și dorobanțul au dispărut odată cu el. Nu mai erau pe deal când războiul s-a terminat, iar pentru Tulcea anilor de după 1918 refacerea unui monument, oricât de important ar fi fost, nu putea fi cea dintâi grijă. Orașul avea destule răni la vedere și destule nevoi mai pământești.

Anii au trecut. Apoi au mai trecut câțiva. Abia în 1935, arhitectul G.T. Ionescu, șeful Serviciului Tehnic al orașului, a refăcut monumentul după macheta păstrată la Muzeul Militar din București. Obeliscul s-a ridicat din nou pe deal și, privit de jos, părea că Tulcea își recuperase simbolul. Numai că recuperarea era pe jumătate. Cele două statui mari de bronz n-au fost refăcute. Vulturul lipsea. Dorobanțul lipsea și el. Monumentul revenise, dar nu chiar același.

Pe el a fost prinsă o placă al cărei text nu lăsa prea mult loc pentru poezie: „Acest monument distrus în 1916 de trupele de ocupație s’a refăcut în anul 1935”. Atât. Fără explicația că două dintre piesele cele mai importante dispăruseră. Fără promisiunea că vor reveni curând. Probabil că, la început, toată lumea a crezut că e doar o chestiune de timp și bani. Că vulturul și dorobanțul vor apărea peste câțiva ani, când bugetul va permite.

Doar că „peste câțiva ani” s-a lungit până a ajuns aproape o viață de om.

Aici povestea monumentului devine mai interesantă decât orice placă de bronz. Pentru un tulcean născut în anii ’40 sau ’50, monumentul fără vultur și fără dorobanț nu era un monument neterminat. Era pur și simplu Monumentul. Acolo îl duceau părinții la plimbare, acolo făcea fotografii, de acolo privea Dunărea și orașul. Nu simțea că lipsește ceva, fiindcă nu văzuse niciodată altceva. Vulturul original era deja poveste de familie, poate o fotografie într-un album, poate o amintire spusă de un bunic. Dorobanțul dispăruse din peisaj atât de bine, încât absența lui ajunsese să nu mai deranjeze pe nimeni.

Orașele au un dar ciudat de a domestici lipsurile. Dacă lași o clădire neterminată suficient de mult, oamenii încep să o considere parte din peisaj. Dacă un monument rămâne fără două dintre statuile lui vreme de câteva zeci de ani, vine o generație pentru care exact aceea este forma lui firească. Ce fusese provizoriu în 1935 devenise normalitate în 1955 și memorie afectivă în 1970.

Tocmai de aceea fotografiile din acei ani produc astăzi un mic șoc. Vezi obeliscul ridicat pe deal, vezi Tulcea veche dedesubt, vezi oamenii în hainele vremii și, pentru câteva secunde, nu pricepi ce nu se leagă. Apoi observi golul. Nici urmă de vultur. Nici urmă de dorobanț. Monumentul pare ciuntit ochiului nostru de astăzi, deși pentru omul care apăsa atunci declanșatorul aparatului de fotografiat probabil nu era nimic neobișnuit.

Vulturul s-a întors după 42 de ani

Schimbarea a venit abia în anii ’70, când România se pregătea să marcheze centenarul Independenței. Atunci, privind spre vechile fotografii și spre monumentul ridicat pe deal, diferența devenea greu de ignorat. Ansamblului îi lipseau tocmai cele două personaje care îi dăduseră cândva forță și identitate.

Sculptorul Cristea Grosu a refăcut vulturul și dorobanțul după modelul vechi, iar în 1977 cele două statui au reapărut pe monument. Nu erau originalele care văzuseră Tulcea lui Carol I și nici bronzurile care supraviețuiseră până în vremea ocupației din Primul Război Mondial. Acelea dispăruseră pentru totdeauna. Dar noile sculpturi le-au readus silueta și au închis, după 42 de ani, golul lăsat de reconstrucția din 1935.

Pentru cei mai bătrâni tulceni trebuie să fi fost o întoarcere în timp. Poate că unii își aminteau vag monumentul întreg din copilărie ori îl recunoșteau din fotografii vechi. Pentru cei mai tineri însă, schimbarea trebuie să fi fost aproape stranie. Monumentul pe care îl știau toată viața primea, dintr-odată, două personaje noi.

Și aici timpul a mai făcut o farsă.

Astăzi ni se pare firesc să vedem vulturul acolo. Mai mult, ni se pare că a fost acolo dintotdeauna. Dacă cineva ar scoate vulturul și dorobanțul dintr-o fotografie actuală, am spune imediat că imaginea este greșită. Un tulcean din 1960 ar fi privit însă exact invers. Pentru el, fotografia de azi ar fi fost cea neobișnuită.

Poate că acesta este adevăratul farmec al Monumentului Independenței. Nu doar faptul că a fost ridicat, distrus și reclădit, ci felul în care fiecare generație a avut propriul ei monument și a fost convinsă că acela este cel adevărat. Primii tulceni l-au văzut cu vulturul și dorobanțul originali. Copiii perioadei comuniste au crescut decenii întregi fără ei. Noi l-am moștenit din nou întreg și aproape că am uitat că, vreme de 42 de ani, cel mai cunoscut simbol al orașului a stat sus pe deal cu două goluri mari la temelie.

Dacă urci într-o seară până acolo și te uiți spre vultur, încearcă să ți-l imaginezi dispărut. Lasă numai obeliscul, cerul și orașul de dedesubt.

Așa l-au văzut mii de tulceni vreme de aproape jumătate de secol.

Și, culmea, pentru ei nu lipsea nimic.

Surse de documentare: Valentina Postelnicu, Tulcea de altădată, ediția a II-a, 2005; Biblioteca Județeană „Panait Cerna” Tulcea; colecția Tulcea de ieri și de azi; Oficiul Național pentru Cultul Eroilor; Consiliul Județean Tulcea; iMAGO Romaniae, colecția de cărți poștale istorice.