La intersecția străzilor Păcii și Dobrogeanu Gherea, acolo unde orașul Tulcea pare că-și ține inima, bate de mai bine de un secol și jumătate clopotul unei istorii greu de uitat. Este Biserica „Sfântul Gheorghe”, cunoscută de localnici drept „biserica cu ceas” – un reper nu doar spiritual, ci și arhitectural, istoric, emoțional. Un simbol care a învățat să supraviețuiască între ape, imperii și generații.
Din adâncuri, spre cer
Puțini își mai amintesc – ori poate n-au știut niciodată – că această biserică emblematică a fost ridicată pe un teren care, odinioară, era aproape înghițit de un ghiol. În secolul al XIX-lea, zona din jurul actualei Piețe Sf. Gheorghe era des inundată de apele Dunării. Prima biserică, una modestă, din lemn, a fost construită de coloniștii bulgari sosiți din sudul Basarabiei în perioada 1830–1840. A fost însă distrusă rapid de o inundație violentă.
Dar spiritul comunității n-a fost niciodată de lemn. În 1854, cu firman de la însuși sultanul Abdul Medgid, începe zidirea noii biserici. Se finalizează în 1857, iar pisania de marmură, care veghează și astăzi intrarea, ne spune simplu și răspicat: „Această biserică cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe este zidită la 1857, mai 20, cu ajutorul obştii bulgare.”
O clopotniță cât o declarație
Dar biserica aceasta nu s-a mulțumit cu ziduri trainice și rugăciuni smerite. În 1873 începe construcția turnului-clopotniță – o structură impunătoare, de 27 de metri înălțime, în stil gotic, cu un ceas care avea să devină reper pentru întregul oraș. Finalizarea sa s-a produs, cel mai probabil, abia după 1878, după ce Dobrogea a fost reintegrată în statul român. Sub dominație otomană, niciun edificiu creștin n-ar fi avut voie să depășească în înălțime un minaret.
Astfel, ceasul din turn nu bătea doar orele – bătea o nouă epocă. Una în care comunitatea bulgară și cea română începeau să coabiteze nu doar pe străzi, ci și în rugăciune.
Ziduri care au adăpostit mai mult decât slujbe
Cu timpul, în jurul bisericii s-au construit școli, internate, redacții, spitale. Între 1859 și 1862 ia naștere Gimnaziul bulgăresc, apoi, în 1882, Școala Națională Bulgară de Fete „Kiril și Metodiu”, clădire care există și azi. În perioada interbelică, aici funcționează Școala Normală „Dr. Angelescu” și Liceul de Fete „Principesa Ileana”.
În anii grei ai războiului, clădirile devin adăposturi pentru Crucea Roșie, primărie, tribunal. După 1950, au fost transformate în sedii ale inspectoratului școlar, iar după Revoluție, au găzduit o grădiniță și clasele Liceului de Arte.
Lumină, culoare, sunet
Pictura interioară, realizată în anii 1925–1927, aparține tulceanului Mihail Paraschiv, zis „Zugravul”, profesorul care l-a inițiat pe Alexandru Ciucurencu în tainele pensulei. Stilul este academic, dar vibrant, și păstrează o claritate aparte.
Iconostasul este, de asemenea, un punct de atracție: are dimensiuni monumentale (15 x 17 m), sculptat probabil de renumitul meșter bulgar Anton Stanișhev. Îmbină motive florale și zoomorfe și adăpostește 90 de icoane, pictate de artiști de renume: Stanislav Dospevschi, Enache Cardaș și monahul Sofronie de la Muntele Athos. Cea mai veche icoană datează din 1862.
Trecut cu ecou, prezent cu glas
În 1935, biserica înființează un cor parohial și o revistă – „Sfaturi duhovnicești” – care reapare, în formă nouă, după 2007, sub conducerea Pr. Felix Lucian Neculai. Același an a marcat și sărbătorirea a 150 de ani de existență a lăcașului de cult.
Astăzi, trei preoți slujesc comunitatea – peste 2.000 de familii. Biserica a redevenit ce-a fost dintotdeauna: centru de cultură, spiritualitate și solidaritate. Aici se țin concursuri, simpozioane, expoziții, lansări de carte, cercuri de cateheză. Și tot aici se păstrează vie memoria ctitorilor: Hagi Velicu Ștefanov, Dumitrachi bei Teodorof, Paraschiv Ganea – înhumați în curtea sfântului lăcaș.
Timpul, altfel
Într-o epocă grăbită, în care clădirile se construiesc pe repede înainte și memoria se șterge cu un clic, Biserica Sf. Gheorghe din Tulcea rămâne o lecție. Despre perseverență. Despre comunități care știu să înfrunte inundațiile istoriei. Despre piatră care respiră. Despre ceasuri care nu bat în gol.
Poate că o simplă fotografie veche, cu zeci de căruțe în Piața Sf. Gheorghe și turnul cu ceas în fundal, nu spune mare lucru la prima vedere. Dar pentru cei care știu să o citească, acolo e înscrisă istoria unei comunități. Un oraș construit de oameni care au venit din toate zările – și care au ales să rămână.
Și poate că, într-o zi, un copil va întreba: „Ce-i cu turnul ăsta și de ce bate ora?” Și cineva îi va spune povestea unei biserici care a învățat să fie far, atunci când tot orașul era în ceață.
(Bibliografie și foto puse la dispoziție de pr. Felix Neculai)
