Liceul Henri Coandă, văzut prin ochii lui Tiuliumeanu: un liceu tehnologic care nu se predă

Portretul unui luptător incomod

Mihai Tiuliumeanu are aproape 50 de ani, dar energia și spiritul său par să fi rămas undeva pe la 40. Este profesor de istorie, directorul Liceului Tehnologic Henri Coandă ,dar și mai mult decât atât: un nonconformist, un luptător înrăit pentru un învățământ care să însemne mai mult decât statistici și diplome goale. Se îmbracă adesea în haine militare, poartă bocanci în toiul verii, are blugi cu franjuri și are o determinare care poate pune pe fugă orice inspector școlar confortabil în propriul birou.

Mihai Tiuliumeanu este coșmarul oricărui inspector-șef școlar încremenit în proiect – în proiectul acela care face totul, dar nu schimbă nimic. Zgârie cu unghiile perseverenței rănile unui sistem de învățământ preuniversitar care gâfâie pe scări, în jos. Nu este comod pentru niciun șef, dar este necesar. Pentru că e bine intenționat, chiar dacă diplomația nu-l dă afară din casă.

Îmi face plăcere să stau de vorbă cu el – și am făcut-o timp de două ore intense. S-au aruncat „cuvinte lungi, sticloase” despre învățământul liceal profesional tulcean, dar din acea avalanșă de sinceritate au ieșit la suprafață câteva idei. Idei bune, aș zice.

O radiografie sinceră: alfabetizare la clasa a IX-a

Într-o țară în care copiii intră la liceu cu media 1,50, iar realitatea e împachetată în tăceri instituționale, Mihai Tiuliumeanu decide să spună lucrurilor pe nume. „Trebuie să fac alfabetizarea la clasa a IX-a,” spune cu o sinceritate dureroasă. Nu e o metaforă. E realitatea crudă.

Povestea învățământului tehnologic din România nu începe cu cifre, ci cu oameni. Cu directori care transformă săli de clasă în dormitoare pentru elevi fără adăpost. Cu profesori care predau română unor adolescenți care n-au citit niciodată o carte. Cu părinți care preferă o diplomă decorativă unei meserii concrete. Și cu elevi – unii abandonați, alții umiliți, mulți pierduți – care încă speră că școala le poate schimba viața.

„Am avut doi gemeni la Kogălniceanu. Cinci frați. Schimbau între ei tenișii ca să poată veni la școală. Le-am dat bursă, le-am plătit internatul, haine. După clasa a IX-a, tatăl i-a scos la muncă. S-a terminat. A fost șansa lor, dar n-au avut cum s-o ducă mai departe,” povestește Tiuliumeanu. Astfel de cazuri nu sunt excepția. Sunt regula. Și regula doare.

Distribuție absurdă: clase care nu folosesc la nimic

Mai grav decât rezultatele slabe este distribuția aberantă a claselor în liceele din oraș. „Liceul Ion Creangă este o struțo-cămilă. E liceu vocațional, dar are și clase teoretice. Trei clase de pedagogic, două de filologie, două de științe sociale. De ce? Unde sunt nevoile reale pentru aceste specializări? Ce face un absolvent de științe sociale? Îi mai vezi pe piața muncii? Nu. Dar continuăm să le susținem, pentru că nimeni nu vrea să taie. Creangă are 900 și ceva de elevi. De ce? Pentru că li se dau clase. Cinci clase! În timp ce noi ne chinuim să facem două.”

„Și nu e doar Creangă. E și economicul, care are șapte clase. Șapte! Păi ce profiluri sunt acolo? Servicii? Turism? Ce piață are Tulcea pentru atâția specialiști în servicii? Nimeni nu se uită la relevanță. Se uită doar la ce vor părinții și la ce dau bine în statistici,” continuă Tiuliumeanu.

Această repartizare ineficientă afectează direct liceele tehnologice. Ele rămân cu elevi redistribuiți, demotivați, care nu și-au dorit niciodată să fie acolo. „Ne zbatem să facem două-trei clase. Abia le umplem. Dar ne vin elevi în septembrie, după corigențe, după ce-au ratat tot, fără examen, fără motivație. Și trebuie să-i ducem cumva patru ani.”

Un filtru necesar: prag minim de admitere

„Ar trebui să existe un prag minim real de admitere. Nu poți să intri la liceu, la niciun liceu, cu media 1 sau 2. Pui media 5 ca limită, și gata. Dacă nu o ai, mergi către profesională, unde poți învăța o meserie și te poți redresa. Așa, aducem toți copiii la liceu, deși ei nu sunt pregătiți. Și nu mai știm ce facem cu ei. Le dăm diplomă, dar ce știu ei, concret?” adaugă Tiuliumeanu.

Această idee, aparent radicală, este în realitate o propunere de minimă igienă educațională. Liceul trebuie să fie spațiu de învățare, nu de refugiu administrativ. În forma actuală, liceul devine un loc de așteptare, nu de formare.

Învățământul tehnologic: ultima redută

Între toate aceste umbre, mai apare câte o lumină. Un elev crescut de bunică, fără părinți, fără haine, a luat locul III pe țară la Olimpiada Națională de Automatizări. „A muncit enorm, pentru că știa că n-are altă șansă. Noi l-am sprijinit cum am putut. Un profesor l-a dus la mall, l-a îmbrăcat din cap până-n picioare. Nu neapărat pentru performanță, ci pentru că ne pasă. Asta facem aici. Îi salvăm, cum putem.”

Mihai Tiuliumeanu nu se oprește la constatări. Are soluții, le-a propus, le-a scris, le-a susținut. Dar s-a lovit de ziduri. „Am propus comasări, tăieri de clase teoretice, redirecționarea resurselor către profesional. Nimeni nu vrea. Toți vor să păstreze ce au. Am făcut contract cu Lidl, ducem copiii în practică, îi angajează. Dar n-avem agenți economici mari în zonă. Iar profesionalul nu e sprijinit cu adevărat.”

Și poate cea mai grea bătălie e cu mentalitatea. „70% din deciziile legate de alegerea liceului sunt luate de părinți. Și mulți aleg prost. Copiii zic: vreau la metalurgic. Părinții răspund: ești nebun? Să râdă blocul de noi? Vrei la pompe, la meserie? Îl trimit la economic, că e mai cu ștaif. Nu contează că nu învață nimic.”

Învățământul tehnologic românesc nu e rezerva educației. Este linia de salvare. Pentru unii, singura. Dar această șansă se micșorează cu fiecare an în care decidenții aleg să tacă.

„Și eu am fost  unul dintre copiii ăștia. N-am luat la sanitar, am fost repartizat la Metalurgic. Mama era să moară de inimă. Apoi am ajuns la Iași. Am muncit pe rupte. Dar povestea e aceeași după 35 de ani. Încă e rușine să ajungi cu pompele. Încă visăm la diplome, nu la competențe.”

Întrebarea nu mai este ce va fi. Întrebarea este: cine are curajul să repare?

Cei care cred că învățământul tehnologic este doar o fundătură socială greșesc profund. Aici se joacă ultima șansă de a reda demnitatea educației românești. Aici se poate reconstrui, elev cu elev, o Românie a competenței, nu a imposturii. Acolo unde ceilalți văd rușine, trebuie să învățăm să vedem potențial. Nu există salvare pentru un sistem care refuză să-și salveze copiii. Iar prima lecție care trebuie învățată este că nu orice drum duce la un liceu teoretic. Unele drumuri, mai grele, mai prăfuite, pot duce direct la viitor.