România nu are un “război civil” clasic, dar are un front deschis de decenii: cel dintre angajații din sectorul public și cei din sectorul privat. Nu se trage cu arme, dar se lansează zilnic rafale de comentarii, glume învăpăiate, resentimente mocnite și priviri tăioase pe rețelele sociale. E un conflict cu uniforme invizibile: pe de o parte, bugetarul cu program fix, sporuri bizare și protecție sindicală; pe de altă parte, angajatul din privat, mereu cu sabia concedierii deasupra capului, cu termene-limită și indicatori de performanță în spinare.
Această tensiune nu e o simplă modă mediatică. E simptomul unei falii sociale adânci, care spune multe despre cum funcționează statul român, despre cultura muncii, despre memoriile comuniste și despre capitalismul nostru grăbit și adesea improvizat.
O poveste cu rădăcini adânci: de la “nu ne vindem țara” la corporatismul de birou
Totul a început, de fapt, odată cu tranziția. Anii ’90 au fost o epocă de confuzie: privatizarea era suspectă, angajarea la stat era visul oricărui părinte care vroia stabilitate pentru copilul său. “Slujba la stat” însemna uniformă, birou, ceai de dimineață și pensie garantată.
În timp ce firmele private apăreau cu repeziciune, angajații lor erau văzuți ba ca sclavi moderni, ba ca norocoși cu bani dar fără viață personală. Apoi a venit 2010, cu tăieri brutale de salarii pentru bugetari. Dintr-o dată, s-a schimbat narativul: în privat e greu, dar e meritocratic; la stat e comod, dar riscant. A fost momentul zero al „războiului rece” dintre cele două lumi.
Stereotipuri, clișee și cafele lungi la birou
Angajatul la privat spune despre bugetar că “doarme pe banii noștri”. Că primește spor de praf, de stat pe scaun, de privit monitorul. Că, indiferent de criză, leafa merge. În schimb, el, privatul, muncește 10 ore, face profit pentru alții și primește maxim un team building în weekend.
Dar nici bugetarii nu rămân datori: spun că privatul face evaziune, că nu și-ar trimite copiii la școală dacă n-ar exista profesori, că el, bugetarul, e în slujba societății. “Nu măsori o vocație în indicatori de performanță”, spune profesorul sau medicul. “Fără noi, nu aveți infrastructură, ordine, educație.”
Datele: o societate încurcată, o opinie publică polarizată
Studiile confirmă ruptura. 67% dintre români ar susține reducerea personalului bugetar. 48% ar fi de acord chiar și cu tăierea salariilor. Dar 40% ar alege oricând o slujbă la stat dacă ar putea. Ce spune asta despre noi? Că visăm la siguranță, dar admirăm performanța. Că ne revoltă avantajele celorlalți, dar le-am vrea pentru noi.
Bugetarii câștigă, în medie, cu 30% mai mult decât angajații din privat. Au mai multe zile libere, sporuri, vouchere. Dar au și un sistem de promovare rigid, evaluări de formă, colegi incompetenți protejați de sistem. În schimb, privatul are libertate de mișcare, dar și o insecuritate constantă. E încurajat să performeze, dar uneori ars de burnout.
Ironia supremă: ne urâm reciproc, dar trăim în simbioză
Statul nu poate funcționa fără taxele din privat. Privatul nu poate funcționa fără infrastructura administrativă și serviciile publice. Un paradox: fiecare are impresia că îl ține pe celălalt în spate.
De fapt, adevărata sursă a conflictului nu e vecinul bugetar sau colegul din privat, ci sistemul politic care a încurajat nepotismul, care a evitat reforma reală a administrației și care a permis proliferarea privilegiilor absurde.
Epilog: parabola unui trup cu două fețe
Imaginați-vă o creatură cu două capete: unul, solemn, poartă cravată și ștampilă de inspector; celălalt, nervos, ține un laptop cu bateria pe roșu. Unul trăiește din regulamente, celălalt din livrabile. Se urăsc, dar sunt același trup.
Când unul strigă “leneșule!”, celălalt răspunde “exploatatorule!”. Și între timp, trupul se îngrașă haotic, se clatină, suferă. Organele nu mai comunică. Fiecare vrea să decidă încotro merge, dar pașii sunt nehotărâți și grei. Sistemul circulator – adică încrederea – e slăbit. Sistemul nervos – meritocrația – aproape atrofiat.
Nu știm dacă ființa asta schizofrenă se va vindeca vreodată. Poate că nu. Poate că România, în forma ei actuală, e condamnată să meargă așa: un pic în cerc, cu un cap privind spre Bruxelles și altul spre registrul de condică.
Dar măcar, dacă nu ne putem iubi, să ne recunoaștem. Să acceptăm că suntem două fețe ale aceleiași neputințe. Și să încercăm, măcar uneori, să mergem în aceeași direcție. Nu din solidaritate, ci din instinct de supraviețuire.
