Astăzi, Mircea cel Bătrân stă călare în Piața Civică, cu privirea dusă peste oraș, într-o statuie atât de intrată în peisajul Tulcei încât puțini dintre cei care trec zilnic prin fața ei se mai întreabă dacă domnitorul a arătat dintotdeauna așa. N-a arătat. Primul Mircea al Tulcei nu avea cal, nu se afla în actuala piață și nici măcar nu a avut parte de bătrânețea liniștită pe care o presupunem pentru monumente. A stat numai vreo cincisprezece ani în centrul orașului, după care a venit războiul. A fost dat jos de pe soclu, a dispărut, iar de aici începe una dintre cele mai stranii povești rămase din Tulcea veche: statuia ar fi fost aruncată în Dunăre, scoasă apoi din apă de germani și topită, iar bronzul voievodului ar fi sfârșit în cartușele și gloanțele Primului Război Mondial.
Monumentul fusese ridicat la începutul secolului XX, în anii 1900-1902, în piața care avea să poarte multă vreme chiar numele domnitorului, Piața Mircea, în zona actualei intersecții dintre străzile Isaccei, Grigore Antipa, Păcii și 14 Noiembrie. Era opera sculptorului Constantin Bălăcescu și nu semăna aproape deloc cu monumentul ecvestru pe care îl cunoaștem astăzi. Pe un soclu masiv din blocuri de granit, înalt de aproximativ cinci metri, se ridica statuia de bronz a lui Mircea, de aproape patru metri. Domnitorul era în picioare, în armură, cu mantia pe umăr și coroana princiară pe cap, cu sabia la șold și buzduganul ridicat în mâna dreaptă, privind spre Dunăre. Jos, la baza monumentului, doi lei țineau sub labe trofee de război, iar de jur împrejur opt coloane legate cu lanțuri de fier delimitau mica insulă de piatră din mijlocul orașului.
Era greu să treci pe lângă el fără să înțelegi mesajul. Tulcea ieșise din administrația otomană cu numai câteva decenii înainte, iar noul stat român își așeza istoria în piețe și pe coline, în bronz și granit. Pe placa monumentului fusese înscrisă lunga titulatură medievală a voievodului, cu acea formulare care, la Tulcea, căpăta un înțeles aparte: Mircea era numit stăpânitor „de amândouă părțile de peste toată Dunărea până la Marea cea Mare”. Statuia nu fusese aleasă întâmplător. Orașul își ridicase în centrul lui domnitorul sub care Dobrogea intrase, pentru o vreme, în stăpânirea Țării Românești.
Apoi, în iarna anului 1916, războiul a ajuns la Tulcea și bronzul a încetat să mai fie numai bronz.
Orașul a fost ocupat la 22 decembrie 1916, după calendarul folosit de sursele românești ale epocii, iar anii care au urmat au lăsat Tulcea sărăcită și grav afectată. Un studiu publicat de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară arată că ocupanții, în special trupele bulgare, au distrus tocmai simbolurile românești ale orașului: Monumentul Independenței de pe colnicul Hora, bustul fostului prefect Ioan Nenițescu și statuia lui Mircea cel Bătrân. Istoricul Victor Henrich Baumann descrie la rândul său Tulcea de la sfârșitul războiului drept un oraș în mare parte ruinat și amintește că cele două mari monumente care marcau apartenența sa la România fuseseră complet distruse.
Despre soarta statuii lui Mircea avem însă ceva mai mult decât formula seacă „a fost distrusă”. Un studiu dedicat special monumentului și publicat în „Analele Dobrogei” arată că, după ocuparea Dobrogei, bulgarii au dinamitat soclul, iar statuia de bronz a fost luată ca trofeu de război. Este probabil cel mai solid punct până la care putem urmări astăzi, documentar, drumul primului Mircea tulcean. De aici înainte, istoria începe să se amestece cu povestirea transmisă peste timp.
Și tocmai aici lucrurile devin interesante.
Nicolae C. Ariton a recuperat o versiune spectaculoasă a întâmplării din volumul „Jean Bart (Eugeniu Botez) – Viața și opera sa”, publicat de Constantin Mohanu în 2001. Potrivit relatării citate acolo, soldații bulgari și turci n-ar fi dus imediat statuia din Tulcea. Ar fi smuls-o de pe soclu și ar fi aruncat-o în Dunăre, undeva în zona vechiului magazin Cambetzis, reper pe care relatarea îl plasează în dreptul fântânilor arteziene de mai târziu. Este una dintre acele scene pe care memoria unui oraș nu le pierde ușor: patru metri de bronz, un voievod cu buzduganul ridicat, prăbușit de pe soclu și târât până la apă, apoi împins în fluviul spre care privise vreme de ani întregi.
Dacă povestea s-ar fi terminat acolo, Mircea ar fi rămas, cel puțin în legendă, undeva în mâlul Dunării. Numai că următorul capitol este și mai bun. Aceeași relatare spune că trupele germane, după ce au aflat de la aliații lor unde fusese scufundată statuia, ar fi recuperat-o din apă. Nu ca să o pună la loc. Nu exista, în plin război, nici timp pentru restaurări și nici prea mult respect pentru bronzul patriotic al unui oraș ocupat. Germanii ar fi adunat și piesele metalice de la Monumentul Independenței, Dorobanțul și vulturul de pe dealul Hora, iar bronzul ar fi fost folosit pentru fabricarea muniției.
Așa ajunge povestea la imaginea care a făcut-o să reziste: Mircea cel Bătrân, domnitorul mort cu aproape cinci sute de ani înainte, s-ar fi întors într-un război care nu era al lui sub forma unor cartușe și gloanțe.
Există în întâmplarea aceasta o ironie pe care niciun scriitor n-ar fi trebuit s-o inventeze. Oamenii Tulcei strânseseră bani pentru a turna în bronz un simbol al istoriei românești, îl ridicaseră pe un soclu de granit și îl așezaseră cu fața spre Dunăre, convinși că metalul va ține mai mult decât ei. Cincisprezece ani mai târziu, dacă versiunea ajunsă până la noi este adevărată, aceeași Dunăre îl primea pe domnitor în apele ei, iar același bronz era scos din fluviu pentru a fi împins într-un cuptor. Din monument, muniție. Din memorie, materie primă.
Aici trebuie însă să despărțim legenda frumoasă de ceea ce putem afirma fără să clipim. Distrugerea monumentului în timpul ocupației din 1916-1918 este certă și apare în surse istorice și instituționale. Un studiu academic recent spune explicit că soclul a fost dinamitat și statuia luată ca trofeu de război. Există și relatări potrivit cărora bronzurile monumentelor tulcene au fost rechiziționate și topite. Ceea ce nu am găsit, deocamdată, este un document militar german sau bulgar, un proces-verbal de rechiziție ori o altă sursă primară care să urmărească fără întrerupere traseul statuii de la soclu în Dunăre, apoi din Dunăre în cuptor și de acolo în muniție. Episodul scufundării și recuperării rămâne, așadar, o relatare istorică transmisă ulterior, nu un fapt pe care îl putem certifica în toate detaliile.
Războiul s-a terminat, dar Mircea n-a mai urcat niciodată pe vechiul său soclu. Au existat încercări în perioada interbelică de a reface monumentul, fără rezultat. În 1940, istoria a mai făcut o piruetă: pe rămășițele soclului a fost instalată pentru scurt timp statuia regelui Ferdinand I, adusă de la Ismail după pierderea Basarabiei. Pietrele care îl purtaseră cândva pe Mircea au ajuns astfel să poarte un alt suveran, și el pentru puțină vreme.
Tulcea avea să-l primească din nou pe Mircea abia după mai bine de jumătate de secol, dar într-o înfățișare complet schimbată. Sculptorul Ion Jalea, originar din Casimcea, a primit în 1970 comanda unui nou monument și a ales imaginea voievodului călare. Statuia ecvestră din actuala Piață Civică a fost dezvelită la 1 decembrie 1972. În 2002 s-a încercat și readucerea la viață a monumentului de odinioară, printr-o replică realizată după fotografii și schițe vechi, dar nici aceea nu a rămas pe locul original.
Din primul monument au supraviețuit însă pietrele soclului. Consiliul Județean Tulcea le localizează și astăzi în parcul de pe strada Păcii, vizavi de Prefectură. Sunt, într-un fel, martorii cei mai serioși ai întregii povești. Bronzul poate să fi ajuns în Bulgaria, într-un cuptor, în cartușe ori, dacă legenda a adăugat puțin din propria imaginație, numai într-o poveste bună. Granitul a rămas.
Poate că tocmai de aceea, dintre toate destinele posibile pentru o statuie, cel al primului Mircea cel Bătrân din Tulcea continuă să fie greu de uitat. A fost ridicat de oameni ca să țină minte istoria, iar istoria l-a dat jos. A privit Dunărea ani la rând, apoi s-ar putea să fi ajuns chiar în ea. A fost făcut din bronz pentru eternitate și, dacă povestea este adevărată până la capăt, a sfârșit în obiecte construite să trăiască doar fracțiunea de secundă dintre o armă și țintă.
Undeva, între vechea Piață Mircea, Dunăre și un cuptor de război, se pierde urma primului domnitor de bronz al Tulcei.
Restul îl păstrează orașul.
