Pe 29 septembrie, de la ora 21.00, potrivit anunțului făcut de realizatori, TVR 1 va difuza documentarul „Tatăl meu e marinar”, semnat de regizorul tulcean Iulian Furtună. Pentru o bună parte dintre tulceni, va fi greu de privit ca un simplu film. Pe ecran vor apărea o lume și o meserie care au intrat adânc în biografia orașului: IPO, pescadoarele, „polarele”, lunile petrecute departe de casă, femeile care așteptau, copiii care știau că tata este undeva prin Atlantic și întoarcerile în port care schimbau pentru câteva zile ritmul unei familii întregi.
Vor exista, probabil, și spectatori care nu vor urmări povestea, ci vor căuta. Un chip. Un vapor. Un coleg. Un tată. Numele unei nave pe care l-au auzit toată copilăria. Pentru ei, „Ozana”, „Cerna”, „Jijia”, „Ciucaș”, „Dâmbovița”, „Costila” sau „Ceahlăul” nu sunt simple cuvinte dintr-un registru naval. Sunt bucăți de viață.
Când „vaporean” era aproape o categorie socială la Tulcea
Pescuitul oceanic românesc pornise în 1964, cu primele două traulere construite în Japonia, „Constanța” și „Galați”. La începutul anilor ’70, centrul acestei lumi s-a fixat la Tulcea. Documentele păstrate de Arhivele Naționale arată că întreprinderea avea misiunea de a exploata resursele marine, de a prelucra captura chiar la bord și de a o transporta în condiții frigorifice din zonele de pescuit până în porturile de livrare.
Iar zonele de pescuit nu erau la Sfântu Gheorghe sau Gura Portiței. Pescadoarele tulcene ajungeau în Atlanticul de Nord, în largul Africii de Vest și în alte zone aflate la mii de kilometri de România. „Ozana”, de pildă, livrată IPO în 1978, a pescuit atât în apropierea coastelor britanice, cât mai ales în vestul Africii.
În jurul acestor nave s-a născut la Tulcea o lume cu propriul vocabular, propriile ierarhii și propriile ritualuri. Plecarea în voiaj nu însemna o delegație de două săptămâni. Însemna luni de absență. Pescadoarele erau uzine plutitoare, cu instalații frigorifice, linii de prelucrare, producție de făină și ulei de pește, iar echipajele puteau ajunge la aproximativ o sută de oameni. Navele colectoare preluau marfa, aduceau combustibil, alimente și schimburi de echipaj.
Cifrele flotei diferă în sursele apărute de-a lungul anilor, probabil și pentru că sunt numărate momente și categorii diferite de nave. Ioan Giurgiuvanu(RIP), fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic, vorbea despre 64 de nave la apogeu și aproximativ 5.700 de angajați. Alte mărturii locale urcă bilanțul la peste 80 de nave, incluzând pescadoarele, navele frigorifice și unitățile auxiliare. Cert este că în 1979 flota ajunsese deja la 40 de traulere și șase nave colectoare. Așadar, cifra de „81 de nave dintr-o flotă românească de 643”, folosită în unele prezentări ale filmului, trebuie privită cu prudență. Nu am găsit o sursă solidă care să confirme formula exactă.
Nici nu este nevoie s-o împingem spre legendă. Realitatea era suficient de mare.
IPO nu era doar o întreprindere. Își făcuse propriul oraș
Amprenta IPO poate fi găsită și astăzi în locuri în care cei mai tineri nici nu mai bănuiesc legătura. În 1975, la inițiativa întreprinderii, s-a înființat Liceul de Marină Tulcea pentru a pregăti marinari, marinari-pescari, electromecanici și personalul de care avea nevoie flota. Actualul Colegiu Economic „Delta Dunării” își recunoaște oficial această filiație: în 1990, odată cu dispariția vechii lumi economice, fostul Liceu de Marină a fost reorganizat și a început o cu totul altă viață.
Asta spune poate mai mult despre dimensiunea IPO decât orice clasament cu flote. O întreprindere avea nevoie de atât de mulți oameni încât orașul și-a construit o școală ca să-i producă. Au apărut generații întregi pentru care marea nu era metaforă și nici vedere de pe faleză, ci meserie.
În Tulcea comunistă, „vaporeanul” avea și o aură aparte. Fusese la Las Palmas, în Mauritania, în Anglia ori în porturi despre care vecinii citiseră cel mult în atlas. Venea de acolo cu povești, dar și cu câte un obiect pe care economia cenușie a anilor ’80 nu-l putea produce. În apartamentele tulcene apăreau casetofoane, blugi, parfumuri, țigări străine sau alte mici dovezi că undeva, dincolo de televizorul cu două ore de program, exista o lume normală.
Libertatea aceasta era însă foarte relativă. Tocmai pentru că navigatorii ieșeau din țară și aveau contacte externe, IPO se afla sub o supraveghere contrainformativă serioasă. Documentări ulterioare bazate inclusiv pe mărturia fostului adjunct al Securității Tulcea arată că întreprinderea era urmărită de un colectiv special de ofițeri. Cu alte cuvinte, marinarul vedea lumea, dar statul avea grijă să-l privească pe el.
Apoi, într-un timp uimitor de scurt, oceanul a dispărut din Tulcea
Sfârșitul IPO nu s-a produs într-o singură zi și nici nu încape comod într-o explicație de două rânduri. După 1990 întreprinderea a devenit Compania Română de Pescuit Oceanic, iar la sfârșitul lui 1991 au început probleme grave cu aprovizionarea navelor, plata echipajelor și piesele de schimb. Pescadoarele au fost chemate acasă, unele au rămas imobilizate, au urmat închirieri, asocieri, credite, ipoteci și vânzări. Investigația Digi24 asupra dispariției flotei descrie inclusiv asocierea din 1994 cu compania britanică Manley Hopkins și transferul a opt nave către Tulcea Shipping Company, cu sediul în Liberia. Vasele au fost ulterior ipotecate și pierdute după neplata creditelor.
Până și ghidul fondului documentar păstrat la Arhivele Naționale Tulcea vorbește despre conflictele dintre diferitele grupuri de interese din anii de după 1990 și despre rolul lor în falimentarea companiei. Fondul IPO conservat în arhivă acoperă perioada 1960-2005. Astăzi au rămas dosarele, fotografiile, carnetele de marinar și memoria celor care au fost acolo.
Pentru Tulcea, prăbușirea a însemnat însă mai mult decât pierderea unei firme. A dispărut o întreagă geografie umană. Dintr-odată nu se mai pleca în voiaj. Nu se mai aștepta Polarul. Copiii nu mai spuneau la școală că tata este „pe vapor” și nimeni nu mai știa exact când se întoarce.
Așa dispar, de fapt, marile întreprinderi din memoria unui oraș: mai întâi dispar salariile, apoi porțile, apoi clădirile. La urmă rămân oamenii care încep fraza cu „pe vremea când eram la IPO…”.
Copilul de marinar se întoarce cu camera de filmat
Aici intră în poveste Iulian Furtună. Și poate tocmai aici filmul capătă altă greutate.
Furtună este tulcean. A făcut liceul în oraș, a plecat în armată în 1989, apoi a intrat la teatru și a început să lucreze la TVR 1 ca actor, dansator și marionetist. A ajuns ulterior în Franța, unde a studiat și a lucrat în teatru și film, devenind inclusiv discipol al celebrului Marcel Marceau și colaborând cu Canal+ și BBC. Mai recent, documentarul său „Le Peuple des Nuages”, realizat împreună cu Marius Léna, a fost selecționat la CPH:DOX și difuzat internațional.
Acum se întoarce cinematografic în orașul copilăriei și spune povestea generației taților plecați pe mare cu instrumentele pe care le-a deprins departe de Tulcea: documentar, teatru vizual, marionete, arhivă și memorie.
O primă formă a filmului a fost arătată tulcenilor în noiembrie 2025, la Biblioteca Județeană „Panait Cerna”. Atunci, proiectul era încă în lucru și combina imagini de arhivă cu mărturii ale foștilor „vaporeni”, animație și intervenții poetice. Istoricul Mădălin Hodor a participat la întâlnirea cu publicul.
Poate tocmai de aceea „Tatăl meu e marinar” are șansa să facă ceea ce o monografie economică nu poate. Să readucă oamenii în statistici.
Pe 29 septembrie, multe televizoare din Tulcea s-ar putea transforma, pentru o oră, în hublouri. Iar dincolo de ele nu va fi numai oceanul. Va fi un oraș ceva mai tânăr, cu cheiul plin, cu pescadoare pregătite de drum și cu oameni care încă nu știau că lumea lor urma să dispară atât de repede.
Și, undeva într-un apartament din Tulcea, este foarte posibil ca un fost marinar să-i spună celui de lângă el, înainte ca filmul să meargă mai departe:
„Pe ăsta îl știu. Am fost cu el pe vapor.”
Notă de verificare: anunțul primit indică difuzarea la TVR 1 pe 29 septembrie 2026, ora 21.00. La această dată, 15 septembrie, nu am găsit încă în grila publică TVR indexată online confirmarea punctuală a programării. Restul datelor istorice de mai sus au fost confruntate cu surse arhivistice, documentări despre flota de pescuit oceanic și istoricul instituțiilor tulcene.
