Legendele Tulcei (1) / Fantoma cu pelerină albastră de pe Ciuperca. 

În fiecare sâmbătă și duminică, începând de astăzi, Ora de Tulcea, vă va duce , prin articole, în lumea poveștilor și misterelor orașului și județului nostru. Vor fi povestioare despre lucruri neștiute, care vor stârni pe alocuri zâmbete.Toate însă au și un sâmbure de adevăr și de aceea am numit rubrica noastră- Legendele Tulcei. Sorbiți-vă cafeluța și citiți Ora de Tulcea.

****

Sunt dimineți de toamnă în care lacul Ciuperca pare să se desprindă de Tulcea și să plece, pentru câteva ceasuri, într-o lume a lui. Ceața cade peste apă, ascunde malul dinspre oraș, înghite copacii și clădirile din jur, iar lucrurile aflate la numai câteva zeci de metri capătă contururi nesigure. O pasăre poate părea o bucată de lemn plutind fără țintă, un pescar devine o umbră, iar o barcă venind încet prin pâcla albă ar putea pune la încercare imaginația chiar și celui mai puțin dispus să creadă în stafii. Poate tocmai de aceea una dintre puținele legende tulcene cu fantome s-a așezat aici, pe Ciuperca. Și, dintre toate amănuntele pe care timpul le-ar fi putut șterge, povestea a păstrat unul: o pelerină albastră.

Legenda îl aduce la Tulcea, în anul 1927, pe un căpitan cu numele Ciocârlan, fost atașat militar, repartizat la Regimentul 33 Infanterie. Aici povestea atinge istoria adevărată: regimentul a existat, avea rădăcini vechi în oraș, iar documentele Arhivelor Militare arată că Regimentul 33 Dorobanți avea reședința la Tulcea încă din 1887. Despre căpitan însă știm, deocamdată, numai ceea ce a supraviețuit prin mărturii și relatări târzii. Nicolae C. Ariton, care a preluat povestea din volumul „Sfinxul Deltei. Municipiul Tulcea”, al Sofiei Vrabie, îl descrie ca pe un bărbat impunător, elegant și remarcat repede într-un oraș în care un ofițer nou venit nu putea trece neobservat. Peste uniformă, în zilele reci sau umede, purta o pelerină albastră. Iar diminețile avea un obicei care, fără să știe, avea să-l urmărească mult după moarte: ieșea cu o mică ambarcațiune cu pânze pe lacul Ciuperca.

Trebuie să ne imaginăm Ciuperca de atunci fără amenajările de astăzi, fără promenade și fără luminile orașului reflectate seara în apă. Lacul făcea parte dintr-o Tulce mult mai legată de bălți, smârcuri și de Dunăre decât orașul pe care îl știm astăzi. În 1910, terenul pe care avea să fie ridicat Palatul Pescăriilor Statului fusese cedat Ministerului Agriculturii și Domeniilor de Primărie în schimbul lacului Ciuperca, care devenea astfel proprietatea orașului. În diminețile cu ceață, căpitanul Ciocârlan ar fi putut fi văzut, spune legenda, singur în barcă, drept la cârmă, cu pelerina sa albastră peste uniformă. Era genul de imagine care se fixează ușor în memoria unui oraș mic: militarul, barca, ceața și pata aceea albastră mișcându-se încet deasupra apei.

Apoi, în poveste apare fata directorului sucursalei tulcene a Băncii Naționale. Era cea mai mică dintre fiicele familiei Patrichi, familie despre care relatarea lui Ariton spune că avea deja legături puternice în lumea bună a orașului: una dintre surori era căsătorită cu procurorul Tulcei, iar alta cu directorul adjunct al sucursalei BNR din Constanța. Ciocârlan s-ar fi îndrăgostit de tânăra Patrichi și, la mai puțin de un an de la venirea sa în oraș, cei doi s-au căsătorit. Până și rochia miresei a rămas în legendă: ar fi fost comandată la Viena. Nu avem un document care să confirme acest amănunt și nici nu trebuie să-l transformăm în fapt numai pentru că sună frumos. Dar tocmai asemenea detalii spun ceva despre felul în care o poveste traversează un secol. Oamenii uită date, străzi și nume, dar țin minte că mireasa avea o rochie venită de la Viena și că mirele purta o pelerină albastră.

Căsnicia nu a ținut. După aproximativ șase luni, potrivit aceleiași relatări, tânăra și-ar fi părăsit soțul, s-ar fi întors la părinți și ar fi cerut divorțul. De ce, legenda nu spune. Poate că tocmai această lipsă a ajutat povestea să supraviețuiască, pentru că în golurile lăsate de adevăr intră întotdeauna imaginația. Cert este doar ce povestește tradiția mai departe: Ciocârlan nu ar fi acceptat despărțirea și, într-o zi, s-ar fi dus la sediul Băncii Naționale, unde locuia familia soției sale, încercând să ajungă la socru sau la femeia care îl părăsise.

Și banca aparține acelei Tulce reale peste care s-a așezat legenda. Sucursala Băncii Naționale din Tulcea fusese înființată în 1894. Clădirea BNR pe care tulcenii o cunosc astăzi ca Muzeul de Etnografie și Artă Populară avea să fie terminată abia în 1928, pe un teren primit de bancă de la municipalitate în schimbul vechii sale proprietăți. Povestea lui Ciocârlan se petrece, așadar, în vechiul sediu. Nicolae C. Ariton îl plasează pe actuala stradă Sublocotenent Gavrilov Corneliu și spune că imobilul, ridicat în 1899, avea să ajungă ulterior în proprietatea Primăriei, să devină școală și, mult mai târziu, să fie demolat. Astăzi, locul tragediei din legendă nu mai poate fi privit. A dispărut odată cu o bună parte din Tulcea veche.

În ziua aceea, la intrarea în bancă l-ar fi întâmpinat paznicul, un turc care primise ordin să nu-l lase înăuntru. Ciocârlan ar fi cerut să intre. Paznicul ar fi refuzat. Nu știm dacă au discutat mult sau dacă totul s-a petrecut în câteva clipe. Relatarea păstrată peste ani este mult mai rece decât te-ai aștepta de la o poveste de dragoste: căpitanul ar fi scos pistolul de sub pelerină și s-ar fi împușcat în tâmplă chiar în holul băncii. Potrivit aceleiași versiuni, trupul său ar fi rămas acolo câteva ore, până la sosirea unui procuror de la Constanța, pentru că procurorul din Tulcea îi era cumnat. Este acel amănunt aproape administrativ care face legenda mai neliniștitoare decât dacă ar fi fost împodobită cu tunete și presimțiri. Un om mort într-un hol, un paznic rămas cu ceea ce văzuse și un oraș în care vestea trebuie să fi trecut din gură în gură înainte să se lase seara.

Dar adevărata legendă începe abia a doua zi.

Peste Tulcea ar fi venit o ploaie măruntă, iar ceața s-ar fi așezat peste Dunăre și Ciuperca. Atunci, pe lac, oamenii ar fi văzut barca lui Ciocârlan. Nu răsturnată, nu abandonată, nu legănându-se goală pe apă. În barcă se afla un bărbat, iar silueta lui, povesteau tulcenii, semăna cu cea pe care o văzuseră de atâtea ori dimineața pe lac. Stătea drept, aproape marțial, și purta pelerina albastră. Căpitanul care cu o zi înainte zăcea mort în holul Băncii Naționale părea să se fi întors la Ciuperca.

Poate că, dacă ar fi existat un singur asemenea martor, povestea s-ar fi stins repede. Numai că legenda spune că apariția s-a repetat. Alte dimineți cu ceață, alți oameni ajunși pe mal, aceeași barcă și același bărbat învelit în albastru. Cu fiecare nouă povestire, ofițerul Ciocârlan începea să aparțină mai puțin regimentului și mai mult lacului. Așa lucrează memoria unui oraș: ia un om care poate a existat, o tragedie care poate s-a petrecut și un detaliu imposibil de uitat, apoi le poartă din familie în familie până când nimeni nu mai știe unde se sfârșește mărturia și unde începe legenda.

Aici trebuie însă făcută despărțirea dintre poveste și ceea ce putem dovedi. Legenda căpitanului Ciocârlan a fost consemnată de Sofia Vrabie în „Sfinxul Deltei. Municipiul Tulcea”, apărut în 2005, și reluată zece ani mai târziu de Nicolae C. Ariton, care precizează el însuși sursa. Am putut verifica existența Regimentului 33 la Tulcea, a sucursalei Băncii Naționale și a vechiului sediu al acesteia, precum și câteva repere din istoria lacului Ciuperca. Nu am găsit însă, în documentarea accesibilă acum, un act militar, o relatare de presă din 1927, un certificat de deces ori un document judiciar care să confirme sinuciderea unui căpitan Ciocârlan în sediul Băncii Naționale. Prin urmare, nu putem spune cinstit că știm că tragedia s-a întâmplat exact așa. Știm doar că povestea a circulat și a fost considerată suficient de puternică pentru a fi consemnată.

Au trecut aproape o sută de ani. Vechea bancă a dispărut, orașul s-a schimbat, lacul a fost îndiguit, amenajat și prins în mijlocul unei Tulce care nu mai seamănă aproape deloc cu cea în care ar fi trăit căpitanul. Numai ceața a rămas aceeași. Vine peste Ciuperca în diminețile reci, șterge pentru câteva clipe lumea de pe mal și face ca o barcă aflată în depărtare să pară mai singură decât este.

Iar dacă, într-o asemenea dimineață, printre peticele de ceață se vede pentru o clipă ceva albastru mișcându-se deasupra apei, explicația este, fără îndoială, una cât se poate de obișnuită.

Probabil.