Edmond Postaru intră în încăpere încercând parcă să ocupe cât mai puțin loc. Este o întreprindere dificilă pentru un băiat de 19 ani și 1,93 metri. Se așază, își adună umerii și privește întâlnirea cu precauția omului care știe că, în următoarea oră, va trebui să vorbească despre sine. Nu-i place. Părinții l-au convins cu greu să vină, iar el nu face niciun efort să ascundă că ar prefera să fie oriunde altundeva. Nicu Postaru, tatăl său, umple tăcerile cu date, drumuri și întâmplări. Edmond îl ascultă, îl mai corectează din câteva cuvinte și revine în adăpostul lui de liniște.
Prima întrebare vine aproape singură: cum va încăpea într-un F-16 un băiat atât de înalt?
Băiatul care ar prefera să nu vorbească despre el
Edmond zâmbește puțin, apoi zâmbetul dispare. Răspunsul adevărat va veni peste câțiva ani, într-o cabină îngustă, deasupra norilor, cu mâna pe manșă și cu pământul coborât mult sub el. Tânărul din fața noastră a fost admis la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov, la Management aeronautic, specialitatea Aviație piloți. A trecut prin examene medicale, psihologice și teoretice care au măsurat aproape tot ce se poate măsura într-un om, de la vedere și echilibru până la puterea de concentrare, rezistența la oboseală și felul în care mintea reacționează când trupul începe să ceară oprirea.
Peste patru ani, Edmond Postaru va fi primul pilot militar tulcean pregătit pentru avioanele F-16 și F-35.
Aceasta este vestea. Dincolo de ea se află însă un copil plecat de acasă la 14 ani, o familie care a trăit vreme de patru ani între Tulcea și Alba Iulia și un drum spre cer care, privit de jos, pare frumos, dar care a început cu bocanci, ordine, deșteptări și multe seri în care dorul nu încăpea în regulament.
Visul văzut cândva la televizor
Povestea nu pornește de lângă vreun avion și nici dintr-un hangar militar. Pornește în fața televizorului, acolo unde un copil vedea avioane de luptă tăind cerul și se întreba, fără să știe încă drumul, cum ar putea ajunge înăuntrul unuia.
„Am fost fascinat de mic. Vedeam la televizor și mi-a trecut prin gând să mă apuc și eu. Nu știam cum”, spune Edmond.
A terminat gimnaziul la Colegiul „Spiru Haret” din Tulcea, apoi, la numai 14 ani, și-a strâns lucrurile și a plecat la Colegiul Național Militar „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, pe filiera mate- info- piloti. Venea după anii pandemiei și după prea mult timp petrecut între pereți. Îi plăcea să alerge, să meargă cu bicicleta, să joace fotbal. Voia acțiune, iar pentru o vreme se gândise chiar la trupele speciale. Tatăl său, un criminalist cunoscut în Tulcea, care trăise în lumea intervențiilor și știa că realitatea nu seamănă întotdeauna cu filmele, l-a îndreptat spre aviație.
„I-am spus: e bine să te duci acolo și să devii pilot. Nu toți pot ajunge piloți.”
Sugestia a venit din familie. Hotărârea de a continua, atunci când uniforma a început să apese, i-a aparținut însă lui Edmond.
Când uniforma începe să apese
Întrebat cum a fost liceul militar, nu caută expresii elegante și nici nu încearcă să înfrumusețeze trecutul.
„Greu.”
Din cauza materiilor?
„Nu. Din cauza restricțiilor.”
Apoi spune, aproape tăios:
„Comandanții ne-au făcut viața amară.”
Patru ani încap în câteva cuvinte: program, raportări, planton, sectoare, ordine, deșteptare, uniformă, distanță față de casă. Inclusiv părul devenea subiect de disciplină militară. Edmond nu suporta să fie trimis obligatoriu la tuns, dar într-un sistem construit să uniformizeze până și lungimea firelor de păr, revoltele personale au puțin spațiu de manevră.
La Alba Iulia nu exista însă indulgență nici la carte. Edmond spune că se muncea la toate materiile, nu doar la matematică, informatică și fizică. Chiar și un 5 la franceză trebuia scos cu cleștele, în timp ce în alte colegii militare, susține el, notele mari păreau să vină ceva mai ușor. A terminat cei patru ani cu media 9,14, între primii elevi ai claseiși ai generației lui, deși vorbește despre acest rezultat de parcă ar fi fost o formalitate.
„N-am învățat prea mult”, spune.
Tatăl îl privește cu expresia omului care știe exact câte ore, câte simulări și câte emoții se ascund în spatele acestei propoziții. Mama, avocata Daniela Poștaru, zâmbește îngăduitor..Edmond nu vrea să spună că n-a muncit. Vrea să spună că învăța repede, fără încleștarea prin care îi vedea trecând pe alții. Are o minte care prinde lucrurile din zbor,… deși expresia aceasta pare deja suspect de potrivită.
Catalogul nu spune însă nimic despre copilul rămas la sute de kilometri de Tulcea, într-un dormitor de cazarmă. Nu spune nimic despre serile în care părinții îl sunau și simțeau, din pauzele dintre cuvinte, că băiatul ajunsese aproape de limită. În primul an au existat momente în care i-au spus că îl pot lua acasă. Nu era nicio rușine să se întoarcă. Putea continua la un liceu civil și putea încerca mai târziu admiterea la Academia Forțelor Aeriene.
Edmond a refuzat.
„Dacă am pornit aici, rămân aici.”
Propoziția nu are nimic spectaculos. Nu sună ca într-un film, nu cere muzică de fundal și nici aplauze. Este doar încăpățânarea liniștită a unui copil care își închide dorul într-un dulap metalic, își leagă bocancii și iese din nou la raport.
Furcile caudine ale viitorului pilot
După liceu au venit adevăratele furci caudine. Pentru a ajunge pilot militar nu este suficient să ai note mari și o vedere bună. Trebuie să dovedești că întregul organism poate suporta o meserie în care deciziile se iau în secunde, iar greșelile nu se corectează cu pixul roșu. La Institutul Național de Medicină Aeronautică și Spațială, Edmond a trecut printr-o săptămână de investigații, examinări psihologice și probe specifice personalului aeronautic.
„Mi-au analizat ultima fărâmă din corp”, spune.
Testarea psihologică s-a întins pe trei zile, câte șase sau șapte ore pe zi. Peste o mie de întrebări, unele reluate sub alte forme, până când candidatul nu mai are energie să joace vreun rol și rămâne singur cu reflexele lui adevărate. Spre final, Edmond și-a sprijinit capul pe bancă. Nu mai putea. Oboseala nu era o defecțiune a examenului, ci una dintre probele lui.
A urmat scaunul rotativ. Legat, cu ochii închiși și fără niciun reper, candidatul este învârtit și trebuie să-și miște capul după indicații, în timp ce este urmărit din mai multe unghiuri pentru a nu deschide ochii. Unii se opresc după câteva rotații. Alții leșină. Edmond povestește totul aproape mecanic, fără să revendice vreun eroism. S-a așezat, a fost învârtit, a coborât. Acesta este felul lui de a trece prin lucrurile grele: nu le împodobește și nu le transformă în legendă. Le reduce la verbe și merge mai departe.
A recuperat fizica într-un an și a luat 10
Matematica îi plăcuse dintotdeauna. Fizica a venit mai târziu și a venit în forță. Când disciplina a devenit esențială pentru admitere, Edmond a descoperit că avea de recuperat aproape tot terenul. S-a apucat serios în clasa a XII-a și, cu ajutorul unei profesoare foarte bune, a comprimat într-un an ceea ce alți elevi construiseră în mai mulți.
A luat 10 la fizică.
La testul de verificare a cunoștințelor a obținut media 9,70, cu 10 la matematică, 10 la fizică și 9 la informatică. După calcularea mediei finale de admitere, în care au intrat rezultatele școlare, bacalaureatul și testul de verificare, a obținut 9,46. Prima opțiune scrisă pe fișă a fost Aviație piloți.Un fel de cireașă de pe tort…
A intrat exact acolo.
Examenul a durat trei ore. Edmond a terminat după aproximativ o oră, dar a rămas în sală și a refăcut două exerciții asupra cărora avea îndoieli. A ajuns la aceleași rezultate și abia atunci le-a trecut definitiv. Nu este genul care să se încredințeze norocului înainte de a verifica socoteala de două ori.
Tatăl povestește. Edmond demonstrează
În timp ce tatăl său povestește, Edmond intervine rar, de obicei ca să îndrepte o cifră sau un termen. Nicu Postaru vorbește cu mândria unui om care a făcut de sute de ori, în realitate sau în minte, drumul dintre Tulcea și Alba Iulia. Își amintește examene, simulări, profesori, telefoane și nopți pe șosea. Fiul stă alături și tace, de parcă toate acestea i s-ar fi întâmplat altcuiva.
„Nu-i place să vorbească mult. Îi place să demonstreze”, spune tatăl.
Probabil că aceasta este definiția cea mai exactă a lui Edmond. În afara matematicii, fizicii și avioanelor, desenează benzi desenate. Mâna pe care și-o imaginează într-o zi pe manșa unui supersonic construiește, deocamdată, personaje pe hârtie. Prieteniile au rămas puține, iar viața de adolescent s-a subțiat între lecții, examene și regimul militar.
„Nu prea vorbesc cu nimeni”, spune.
Dar prietenele?
„Nu prea se pupă prietenele cu performanța.”
Nu se plânge și nu cere compasiune. Numește doar prețul.
Un tulcean în cabina avioanelor de luptă
România are în program 49 de avioane F-16 pentru unitățile de luptă și a contractat primele 32 de aeronave F-35, avioanele de generația a cincea către care se va face trecerea în anii următori. F-16 poate atinge aproximativ Mach 2, aproape 2.400 de kilometri pe oră la altitudine, în timp ce F-35A ajunge la Mach 1,6, aproximativ 1.900 de kilometri pe oră.
Dar cifrele spun numai cât de repede poate zbura avionul, nu cât de greu se formează omul din cabină. Piloții capabili să primească pe mână asemenea aparate sunt puțini, foarte puțini. Peste câțiva ani, unul dintre ei va fi tulcean. Un copil crescut lângă Dunăre va urca aproape de două ori mai repede decât sunetul și va privi lumea de la o înălțime la care orașele se strâng într-o pată, drumurile devin fire, iar granițele nu se mai văd.
Poate că aici se află mândria adevărată a poveștii. Nu doar în viteza avionului și nici în prețul uriaș al tehnologiei, ci în faptul că, dintre milioanele de tineri ai acestei țări, foarte puțini vor fi aleși să intre în acele cabine. Iar unul dintre ei va veni din Tulcea.
„Nu m-aș mai duce”
La sfârșitul întâlnirii îl întreb dacă, având mintea de acum, ar mai pleca la 14 ani la liceul militar.
„Nu”, răspunde fără să ezite.
Pentru câteva secunde, cuvântul pare să răstoarne toată povestea. Edmond nu regretă însă aviația și nu ar renunța la Academie. Știe doar că putea ajunge acolo și după un liceu civil, fără să îmbrace uniforma atât de devreme, fără să-și petreacă adolescența între ordine, raportări și porți care se deschideau numai cu aprobare.
Disciplina l-a întărit, dar a și apăsat. L-a învățat să reziste, dar i-a cerut, la schimb, o bucată din anii în care alți copii învățau să fie liberi. Edmond nu acuză, nu se victimizează și nu-și reneagă alegerea. Spune doar adevărul simplu al unui tânăr care a intrat în armată înainte de a apuca să afle bine cum este viața în afara ei.
Când interviul se termină, se ridică repede. Pentru prima dată pare cu adevărat ușurat. Nu pentru că va apărea în ziar, ci pentru că poate pleca. Tatăl continuă să povestească, încă plin de cifre și amintiri. Edmond s-a retras deja din nou în tăcerea lui.
Îl așteaptă patru ani la Academia Forțelor Aeriene, apoi pregătirea de zbor, alte examinări, alte filtre și sute de ore în care va trebui să demonstreze, nu să povestească. Drumul este încă lung, dar direcția a fost fixată.
****
Uneori, un zbor începe cu mult înainte ca motoarele să pornească. Începe când un copil de 14 ani pleacă din Tulcea cu o valiză, câteva desene și imaginea unui avion văzut la televizor. Continuă într-un dormitor de cazarmă, într-o sală de examen și într-un scaun care se învârte cu ochii închiși.
Peste câțiva ani, avionul nu va mai fi o imagine pe un ecran.
Iar în cabina lui, cu pământul rămas mult în urmă, se va afla Edmond Postaru, primul pilot tulcean de F-16 și F-35.
Restul poveștii se va scrie la o altitudine la care cuvintele nu mai ajută.….
