— Un reportaj din mijlocul unui workshop care-a ignorat cu brio rutina, plictisul și clișeul
Într-un colț de Tulcea, la Liceul Tehnologic „Henri Coandă”, s-a întâmplat ceva rar. Rar în România, unic în Tulcea, și imposibil de clasificat în „rubrica obișnuită”. Timp de trei zile, elevi de-a VIII-a și de-a XII-a, părinți, profesori și psihologi s-au adunat nu pentru altă conferință plicticoasă cu pliante lucioase, ci pentru ceva mult mai serios: orientarea în viață. Sau, cum ar zice directorul Mihai Tiuliumeanu: „formarea pentru viață”.
Acest workshop – parte din Proiectul Școala Viitorului – n-a arătat a workshop. A fost o reconfigurare a modului în care școala ar trebui să funcționeze într-o lume în care meseriile apar și dispar cu viteza notificărilor de pe TikTok.
Mihai Tiuliumeanu: Directorul care a dat cancelaria jos de pe piedestal
Mihai Tiuliumeanu nu e director, e catalizator de idei cu baterii incluse. El vorbește despre educație ca despre un organism viu, care trebuie scos din rutina birocratică și pus să gândească.
„Consilierea nu mai e o oră de dirigenție, e un fel de școală paralelă cu școala – una care chiar contează”, spune el. Sub conducerea lui, „Henri Coandă” devine o platformă de testat realitatea: consilierea intră în orar, orele se pot ține în „Lidas Café” sau în viitorul amfiteatru outdoor (finanțat cu banii din târgul de Crăciun),40 de opționale adevărate și consilierii sunt pregătiți să predea, nu doar să „țină un sfert de oră moralizator”.
„Lucrurile s-au schimbat,” le-a spus Tiuliumeanu elevilor. „Orientarea se face an de an, cu consilieri specializați, care nu predau plictiseală și nu reproduc scheme vechi. Ne adaptăm la voi, nu invers.” Și-a încheiat intervenția fără flipchart sau PowerPoint, ci cu o rachetă metaforică: „Școala Pilot înseamnă exact asta – lansare către un necunoscut care poate să însemne ceva bun.”
Psihologia cu nume și prenume – când conversația chiar contează
Silvia Miloș, psigolog/psihoterapeut și președinta Colegiului Psihologilor din Tulcea, a ținut publicul pe muchie de introspecție. Nu pentru că avea o prezentare wow, ci pentru că avea o voce autentică și lucruri adevărate de spus.
„Dacă ai o personalitate artistică de 9 sau 10, nu te duci la IT că a zis unchiul tău că acolo sunt banii.”
Asta e doar una dintre replicile ei. A vorbit despre stilurile de învățare – vizual, auditiv, kinestezic – și a demontat mitul că indecizia e un eșec. „Zona gri din teste nu e o condamnare, e o invitație la cunoaștere. Dacă ai punctaje de mijloc, nu ești slab – ești încă în căutare.”
Împreună cu psihologul Alina Victorita Puflea, a dus workshop-ul din zona de „testări și bifat” în zona de înțelegere profundă. Puflea a organizat testările Holland și evaluările de stiluri de învățare. A făcut diagrame, a cules date – dar a vorbit pe limba adolescenților:
„Nu alegi o meserie ca pe o geacă de sezon. Alege ce ți se potrivește, nu ce e la modă.”
Din testele de stiluri a reieșit că 44% dintre elevii de clasa a VIII-a sunt kinestezici – învață cu tot corpul. Restul sunt vizuali (32%) și auditivi (24%). Concluzia? Educația ar trebui să fie mai mult decât dictări și manuale groase. Ar trebui să țină cont de cine e copilul și cum funcționează mintea lui – nu doar ce scrie la pag. 43.
Punctul zero: un adolescent care a zis „Vreau să fiu Om”
Și exact când lucrurile păreau să curgă lin, cu planuri de cariere, grafice de decizie și pași de urmat, un elev din a XII-a a ridicat mâna. A fost întrebat ce vrea să devină. N-a spus „inginer”, „artist”, „soldat” sau „antreprenor”. A spus:
„Vreau să fiu Om.”
Și sala a tăcut. Nu pentru că era un răspuns spectaculos. Ci pentru că era simplu. Era complet. Era greu. Într-o lume unde toată lumea pare că aleargă spre „ce să fii”, cineva a avut curajul să ceară să devină Om, cu tot ce înseamnă: caracter, sens, coerență, slăbiciuni. Respectat și capabil să respecte. Vulnerabil și totuși demn. N-a fost o replică. A fost un reper.
Adolescenți în prag de viață (cu planuri, nu cu frică)
Elevii au vorbit. Nu pe fugă, nu cu „nu știu ce să zic”, ci cu sinceritate rară. Unii vor să devină ingineri, alții antreprenori, dansatori sau tehnicieni în telecomunicații. Și-au schițat traseele vieții în pași de 2-3 luni. Au înțeles că „ce vrei să fii când vei fi mare” nu e o întrebare stupidă, ci una care se răspunde în fiecare zi, cu fiecare alegere mică.
💅 „După două săptămâni vreau să mă angajez. După un an, vreau să fac bani din manichiură. În 6 ani, o familie.”
📡 „Facultate de telecomunicații, apoi armata. Sau direct domeniul. Important e să continui.”
💃 „Până la 35 de ani: afacere, familie și propriul grup de dans.”
Dar poate cel mai bun plan a fost ăla nespus. Acel elev care vrea să devină Om. Și de acolo încep toate celelalte.
Un început, nu un eveniment
Acest workshop nu a fost o bifă în calendarul educațional. A fost o mică revoluție. Proiectul Școala Viitorului vrea să rupă școala din tradiția în care „programul e sfânt și elevul trebuie să se adapteze”. Vrea descentralizare, spații de învățare alternative, consiliere aplicată, educație în acord cu societatea reală, nu cu mitologia din manuale.
Dacă în majoritatea școlilor românești consilierea e o paranteză, la Henri Coandă e titlul principal. Și nu din obligație, ci din convingere.
