Text pentru tulceni. Restul pot doar să ia notițe.
La noi, la Tulcea, peștele nu e mâncare. E stil de viață. Dacă ai crescut aici, ai învățat de mic că scrumbia nu se cumpără, se așteaptă. Că icrele se bat cu apă minerală, nu cu mofturi. Și că dacă un șalău e prea mare, îl împarți. Că așa e frumos.
Dar hai să povestim un pic despre ce mai înseamnă azi să trăiești într-un loc care dă caviar pe pâine și spune povești prin gusturi.
Caviarul – aurul negru din curtea noastră
Știm cu toții: la Horia, la Sturionicola, e treabă serioasă. Nu-i ca pe vremuri, când mai prindeai un sturion și-l făceai borș. Acum, sturionul crește frumos, cu pașaport, și scoate icre de-alea care ajung pe mesele alea scumpe de prin Dubai. La noi, Osetra e 720 lei/100g, iar Royal Beluga – 1.200 lei/100g.
Da, da, știm, pare scump. Dar între noi fie vorba: ai gustat vreodată pe-adevăratelea? Cu un pic de pâine prăjită și o țuică mică alături? Nu-i pentru fiecare zi, dar nici nu suntem oricine.
Icrele de știucă – gustul de care ți-e dor când ești plecat
Toți avem pe cineva plecat afară, care cere la pachet „icre adevărate, d-alea de Tulcea, nu mizerii din magazin”. Iar noi le trimitem, pentru că icrele de știucă de aici au ajuns mândria județului. Sunt cu IG – Indicație Geografică – cum zic ăia de la Bruxelles.
530 lei/kg proaspete, 14,19 lei/100g la caserolă. Salata cu ceapă tocată mărunt și-o felie de franzelă… ăsta nu e prânz, e poezie culinară de pe malul Dunării.
Șalăul – curat, fin, fără bătăi de cap
Când vine vorba de pește bun, fără oase și figuri, noi îl știm pe rege: șalăul. Nu-l mai prinzi acum, că e prohibiție, dar la restaurant îl găsești. File, frumos, în crustă de mălai. Sau simplu, la grătar, cu mujdei. Nimic sofisticat. Nici n-ai ce să schimbi la el.
Și dacă ai avut vreodată un vecin pescar, știi: când prindea un șalău adevărat, se lăuda o săptămână. Și pe bună dreptate.
Morunul și nisetru’ – alea de poveste
Nu toți am avut norocul să vedem un morun în viață. Dar toți știm ce gust are. La Jurilovca, se mai vând din când în când, la 50 lei/kg, pentru cine știe ce vrea. Îi găsești și la cherhanale, și în poveștile pescărești spuse cu paharul în mână.
Când prindeai un morun, era ca și cum ai prins norocul de picior. Acum îi mai cresc ăștia în ferme, dar gustul… dacă-l nimerești pe cel bun, n-ai uitat de unde vii.
Cega – mică, dar cu suflet mare
Cine-a crescut pe lângă Dunăre, știe: cega nu-i de lăsat la întâmplare. E mică, discretă, și nu se prinde ușor. De-asta o protejăm. Se mai găsește doar pe la crescătorii, dar ne bucurăm că există încă. Că nu vrem ca nepoții noștri să afle de ea doar din manual.
🌊 De la mare vine vântul și scrumbia
Când bate vântul dinspre mare, parcă-ți vine poftă de scrumbie prăjită. Sau afumată. Sau în saramură. Prețurile se joacă între 32 și 50 lei/kg. Și nici nu contează cât costă, că odată ce-ai simțit mirosul de pe grătar, deja te-ai vândut.
Șprot marinat, calcan, macrou afumat, rapane cu usturoi… toate le știi deja. Nu le mănânci ca turist, ci ca om crescut cu gustul lor. Asta e diferența.
Bonus pentru supraviețuitori: Tulcea pe stomacul gol nu iartă
Dacă ți-e foame rău și nu mai ai răbdare de caviar și finețuri, fă stânga pe prima stradă cu fum. Undeva în spatele blocurilor, între o Dacia ruginită și un câine leneș, sigur e nea Popa cu grătarul lui. Mici, ceafă, bere la PET și glume despre cum „scrumbia n-are colesterol, doar caracter”.
Aici, peștele e rege, dar grătarul e împărat. Și dacă apuci să stai pe-un scaun de plastic, cu o hârtie de ziar sub farfurie, înseamnă că ai înțeles tot ce era de înțeles.